Sheirsunklerden

5

Motanul făcea gălăgie, se săturase să stea ghemuit într-un rucsac și protesta nebunește, lovind cu ghearele plasticul. Cum uitasem de Yogi? Ghemotocul ăla de blană care niciodată nu se arată mulțumit, puteam foarte bine să i-l trimit prin poștă Narrei, cu precizarea „fragil”, dar atunci m-ar fi considerat un animal, nu că nu aș fi fost unul! Nenorocita, până și acum după atâta timp încă mă mai bântuia! Respiram puternic pe nări ca un taur în țarc, amețeala mă cuprinsese și mă legănam de pe un picior pe altul. Konrad îmi luase bagajele, fața i se întunecase și nici măcar nu mă mai privea. Să fi fost acesta începutul declinului nostru? Intrarea pe ușa umbrelor? Mi-am întors capul spre ceasul rotund, de care acum câteva secunde stătuse rezemat călăul, fără să vreau prin gând mi-a trecut un „Unde o fi plecat?” pe când ar fi trebuit să mă întreb dacă a existat cu adevărat acolo. Imaginile mi se ștergeau, se diluau cu fiecare pas pe care-l făceam spre oamenii care ne așteptau. Vedeam fețe alungite și mâni care fluturau frenetic în semn de „bun venit”. O sfoară de tutun îmi strângea gâtlejul ca pe un sac, nu mai puteam respira și căscam gura ca un pește pe uscat. Capul vâjâia, tâmpele stăteau să plesnească, scăzându-se într-o sudoare rece. Pământul prinsese să se învârtă și-n depărtare auzeam nechezatul cailor mânați de călăreți. Continuam să pășesc printre ierburi, ținându-mă de scăfârlie, călcam în străchini de-a dreptul și nici măcar nu știam de ce mi se întâmplă una ca asta. Înghițitul în sec nu mi-am alungat greața, gura mi s-a făcut pungă, s-a umplut cu acid gastric amar și cu micul dejun precar, apoi buzele mi s-au deschis și acolo, lângă șinele de cale ferată, în fața micului grup de oameni, mi-am vărsat mațele într-un hal fără de hal. Toți se aplecaseră peste peron, cu fețele lor rumenii, roșii în obraji, uitându-se cu ochi fără viață la mine, săracul care șade lângă beton, trăgând să moară. M-am lungit pe prima treaptă a peronului, gâfâiam ca un porc, simțind că răul încă nu a trecut. Dumnezeule! Nu trebuia să mai închid pleoapele niciodată, altfel aș fi vomitat la nesfârșit. În minte mi se contura imaginea lui disecat de călău în cel mai grețos mod cu putință, ochii îi atârnau până la buzele care stăteau întredeschise, mânjite cu sângele care se prelingea de pe limba atârnând într-un fir de ață.

Obrajii erau găuriți de chiștocuri, scăfârlia era crăpată ca un dovleac de Halloween și încă trăia. La dracu, încă trăia! O buturugă de carne cu mâinile aruncate pe jos într-o baltă roșie amestecată cu escremente și plasmă. Stătea atârnat într-un cârlig în care măcelarii agață mieii pentru a-i jupui. Un picior se bălăngănea de la genunchi în jos, un altul avea femurul fracturat, ieșit prin pielea vineție. Și încă trăia!

Cu tâmpla sprijinită în palma dreaptă mă salt într-o rână, orice sforțare aș fi făcut nu m-ar mai fi ajutat să-mi controlez stomacul. Localnicii sunt mirați, se închină de trei ori, scuipă o dată în sân și își dau coate unii altora. Konrad își face loc printre ei, nu vorbește, se uită încruntat și mă înșfacă pe piedestalul ros de timp – a căzut un rege! Aplauze, aplauze! Mă azvârle, fără tact, lângă bagaje. Alaiul de întâmpinare se plictisise de șușoteli, pe semne că nu-și mai pierdeau timpul cu unul ca mine, așadar o luaseră încet la pas spre oraș. Actorul se așeză ca-n fotoliu pe-o valiză, ținea genunchii depărtați și mâinile țepene pe ei.

― Ce e cu tine, Isaac? Vorbea încetișor, ferindu-se să nu ne audă ceilalți, pe chip i se plimba o umbră, când de-o parte, când de alta, înăsprindu-i trăsăturile, părea îngrijorat, nervos și fără stare – nu-l condamn, îi făcusem o scenă de toată frumusețea. Ne uitam unul la altul, până când oamenii se îndepărtaseră, cotind după un gard de lemn vopsit în alb – el stătea cocoțat pe o valiză, eu rămăsesem rezemat de celelalte bagaje puse într-o grămadă micuțe. O vreme, am tras zgomotos de nas și m-am șters obsesiv gura cu dosul palmei, cu capul plecat și brațele susținute de genunchii care-mi tremurau necontrolați.

― Vorbește, Isaac! Nu-ți stă în fire! Aseară erai praf, să nu minți, dimineață erai în lumea ta, făcut harcea-parcea! Explică-mi…

Ca un copil, l-am privit cu lacrimi în ochi, am scotocit prin buzunare până am găsit pachetul turtit de țigări, am reușit să-i șoptesc:

― L-am lăsat să moară! Mâinile dârdâiau de parcă le-ar fi prins noaptea polară, am înțepenit țigarea între buze și m-am chinuit s-o aprind cu un chibrit pe care l-a tot stins vântul. Tot corpul fremăta, îmi era clar că doare îmi pârjoleam buricele degetelor, totuși insistam cu nesăbuința naivului.

― Pe cine? Scose o brichetă din pardesiu și se apropie cu ea de țigară. Uite! Nu te mai chinui!

Primul fum a fost eliberare spre cer, al doilea m-a trântit de pământ. Rămăsesem încremenit cu bățul de Marlboro între falangele îngălbenite, se fuma singur și mă certam constant – pentru prima oară spusesem cuiva de el. Al treilea fum m-a transformat în nesătul, trăgeam cu dorința celui cuprins de febră care bea în neștire apă spre a se răcori.

― Isaac! Țipătul lui Konrad a răsunat mai tare decât ar fi vrut să se audă.

― M-ai judeca dacă ți-aș spune că am omorât un om? Spune-mi, Konrad, m-ai judeca? Chiștocul îmi ardea pielea și totuși continuam să-l frământ între degete. Konrad înlemnise, se albise la față și mă cuprinsese de umeri, zgâlțâindu-mă puternic.

― Ce-ai fă… – nu apucă să ducă fraza la sfârșit, căci telefoanele noastre sunau asurzitor. Konrad, fără a se uita atent la ecran, răspunde. Vocea de dincolo m-a dărâmat cu totul din temelii, țiglele îmi alunecau una câte una de pe acoperiș, fundația o lua la vale și pilonii trosneau…