SHEIRSUNKLERDEN
4.
De ieri, m-am lăsat de fumat și portofelul meu se simte mai bine, dar eu nu. Sunt dependent de narcotice, iluzoriu hoinar prin viață. Nu am nici cea mai mică idee ce aș putea face pe mai departe! Mă abțin cu greu să nu merg la un chioșc, să înșfac un amărât de pachet, ultimul cel mai ieftin și să pufăi din el până la epuizare. Sunt realist, conștientizez că nu m-aș mai opri, tentația e la fel de mare ca stăruința numărului de telefon al Narrei care încă se mai plimbă prin minte zglobiu, vesel, de ce-l mai știu? Am dat greș, trădat și trădător din ambele ipostaze arăt a infractor etico-moral. Calul lui Podkowinski a fost martor la înșelătoria mea, la mahmureala de azi dimineață, la urletele fetei brun-bolnde de acum două zile.
De ceva timp predau literatură unor ignoranți fără măsură și mă întreb de ce mai insist în slujba asta anostă. Narra îmi spunea totdeauna că mi-am greșit cariera. A vrut să facă din mine un geniu, păcat că sunt opusul, banalul și mediocrul, omul incapabil de a-și găsi calea. Caut siguranță? Ba, bine că nu, că-i nu-i niciuna! Mă complac în mocirla asta, spunându-mi că o să vină o „vreme mai bună”, când de fapt mă fac comod, leneș, impasibil în culcușul ăsta care mă aspiră la putere maximă și mă trage din ce în ce mai jos. Trebuie să încetez! Mi-am zis de atâtea ori că-mi clocesc mintea într-un mediu arid, dar mai merge pentru cel puțin un an să pierd vremea printre colegii falși academici în a căror psihanaliză am descoperit, deloc surprins, scopofilia. Pe de-a supra: m-am îndrăgostit – e doar speranța de a evada, de a vâna, de a mă asigura că încă se mai poate. Probabil va fi contaminat totul pe o rază de 92km, dar la naiba, îmi asum! Trebuie, cumva, să mă zmulg din irealitate, dacă o spun cu voce tare, în repetate rânduri, atunci va deveni și mai relativă. Deunăzi scriam despre relativismul lumii și iluziile ei – ipocrit, mă ascund pe după pagini întregi cu teorii, fizică cuantică, filosofie, halal, mi-am ratat vocația – pe care, oricum, nu o cunosc. Deci m-am îndrăgostit sau nu, greșit, m-am agățat de altceva!
Merg la pas cu o traistă atârnată de umăr, țin în ea cărțile clasicilor, Horatius, Ovidius, Lucretius – săracii de ei sunt chinuiți de opiniile prea multor ignoranți care le cunosc doar numele. Mare păcat! E soare, iarna a trecut, cel puțin pentru natură – pentru alții nu va trece niciodată. Sunt o epavă în derivă, o recunosc senin, n-am motive să mă ascund. Scriitor holistic, profesor de literatură, grafician arhitectural, titulaturi mărețe care au ambalat în staniol foșnitor, strălucitor, poate cele mai posace meserii, mulți m-ar contrazice, însă în străfundul minții lor știu că am dreptate. Par pămpălău cu papornița atârnată pe umărul stâng, târând cu mâna dreaptă un geamantan doldora de haine care nu-mi vor trebui. Pisoiul stă într-un ghiozdan, râcâind de zor suprafața de plastic a compartimentului. Nerecunoscătorul! Mi-aș dori ca cineva să mă care în spate și să-mi dea mâncare fără să mișc un deget. Miorlăie! Zgâlțâi ghiozdanul, trollerul se împotmolește într-o piatră afurisită, hainele se împrăștie – în mare parte – pe asfaltul găunos al străzii Nr. 42, Magis-choris. Deplorabil. Plasa alunecă, De rerum natura iese la plimbare. Frustrat, mă trântesc în șezut, ce noroc că nu-i nimeni să mă vadă, stând într-o băltoacă!
― Bine ai venit zi de temut, bine te-am găsit iluzie de demult! Ridic neajutorat o mână în aer, motanul miorlăie, zbătându-se în cutia lui. De pe aleea Yonkich – care face legătura cu piața centrală – năvălesc oameni grăbiți. Soarele strălucește printre frunzele abia înverzite ale pomilor, clădirile de cărămidă roșie, îmbibată cu apa prea multor zăpezi, par mai vii, iar femeile poarte fuste lălâi. Picioare încălțate cu tocuri înalte, mocasini, pantofi proaspăt lăcuiți, sandale, adidași, trec de-a valma peste hainele căzute, chinuindu-se să ocolească corpul care aparţine unui biet proletar al secolului nostru. De jos, lumea pare mai frumoasă – o fustă maxi cu imprimeu floral, tocmai, s-a oprit lângă mine – dar apa-i tare, tare rece!