SHEIRSUNKLERDEN

2

Ochii mi s-au rostogolit ironici, analizând întreaga cameră în procesiunea lor, deloc ortodoxă printre corpuri șerpuite în jurul unei bare oțelite. Tocuri, de starlete păcătoase, zgârie dușumeaua – merg țanțoșe ca niște gazele (cu copite butucănoase) cu gențile spânzurate pe câte un antebraț. Își mișcă şoldurile, exagerate ca diametru, dintr-o parte în alta și cu pieptul bombat, țepene își fac loc printre dopații de ocazie. Ce mai lume pestriță! Replicile tablourile lui Podkowiński de proastă calitate, rătăcite cine știe cum prin dugheana asta, cumpărate la duzină de atâtea hoteluri sărăcăcioase în ideea creării unui ambient opulent, te fac să te strâmbi îngrețoșat. Calul e deformat, ființa de sex feminin are ceva străin simbolismului. Trebuie să recunoaștem că nimeni nu poate face de două ori același lucru, totdeauna va exista o lacună, un plus, ceva prin care artistul să se identifice pe sine – copiatorilor ar trebui să li se acorde un interes aparte și lauda de a sta în umbră. Nuanțele sunt mai închise și nu se potrivesc absolut deloc cu luminile roșii care joacă nebune pe pereții localului cufundat în fum de narghilea, vape și țigări la bucată. Dezgustător. Podkowiński ar fi apreciat decăderea puterii cosmice a unei iubiri neîmpărtășite? Toți marii creatori au avut decepții în amor, aproape întotdeauna idilele lor s-au terminat violent, nu-i așa R.? Violența pasiunii, reale sau imaginare? Târziu mi-am dat seama de ce amplasaseră atât de grotesc tabloul – incredibil în realitatea sa – pe pereții acoperiți cu tapet bordo, căci la intrare (ceea ce eu nu am văzut) stătea atârnat un panou luminat, de blamata culoare roșu-neon, pe care descifrai, cu un ochi închis, cuvântul „Extaz” – exotic.

Calul mă privește, fumegând – am fost acuzat de adulter și nu am infirmat niciodată. Calul ăla știe, Podkowiński știe. E o conspirație karmică contra minții mele. Muzica e prea tare, trebuie să țip pentru a mă face auzit prin difuzor. Suita a patra în sol minor pentru pian abolește exazul corpurilor, în iarna sufletului îi văd atât de departe cufundați în furtuni de nămeți și petale scuturate de cireș. Pe ringul de dans, sub refectoare amețitoare, chercheliți bine, tinerii se înghesuie, lipindu-se unii de alții, toți se mișcă în reluare – unii caută aventuri de o noapte, alții bunuri comerciale, niciunii nu știu că cel de lângă ei ar putea fi un diavol. E noaptea diavolilor dansatori! Și nimeni nu îi vede! Pianul se apropie alert de sfârșit și lasă remixurile lascive cu tente latină s-și facă meseria. Nu vreau să mă mai las atras în nebuloasa vânătoare sadică, pecetluită cu lumi sectante, amfetamina nu m-ar mai scoate din impas. Învârt pe inelar aurul circular – sigiliul identificator al lui Isaac Wolfvinten. De ce-l mai port? Sunt un imbecil, mă macină conștiința și totul se datorează lui, acel detectiv incompetent, plin de sine care… Trecutul e trecut! Sau asta vrem să credem! Dau vina pe el pentru ceva ce am făcut împins de lașul din mine. Există momente în viața oamenilor când ar trebui să cunoască doar nevoile cotidiene, dar nu, indivizii sunt macabri, josnici, fără scrupule, mercenari, ipohondri dornici de îmbăieri în sânge…  Sacrificiul lui mi-a adus blestemul. M-am închis în casă și în mine și nu-l voi considera unicul ac al pendulului devastator – a fost doar țapul ispășitor. Fața îmi joacă veste, nu vrea să se hotărască ce vrea să arate lumii, se îmbârligă pe ea vreo cel puțin trei stări: confuzie, teamă și fericire. Capul stă plictisit în podurile palmelor. Sunt singur. În repetate rânduri am frământat și copt, gândul de a merge după el. Adorm cu speranța de a nu mă mai trezi – o recunosc din ce în ce mai des – și frica mă cuprinde în zorii zilei, în ghearele ei de condor turbat. În nopțile mai reci mă văd alergând, cu jacheta fluturând prin furtună ca o pelerina a unui antierou. Merg după el – dacă-i voi rosti numele, crima mea va fi înfăptuită, va fi reală, palpabilă și voi fi principalul vinovat. E noapte și e frig. Gropile asfaltului sunt acoperite de mâzgă și apă. Corpul zvâcnește, tremură și continuă să fugă nebun prin beznă. Pe limbă se așează un singur nume și gura vrea să-l facă auzit, dar iese numai un chițăit de șobolan muribund. Ochii se uită înveninați, rotindu-se ca niște titireze, și văd un batalion de pupile roșii, strângându-se unele lângă altele.

― Comanda dumneavoastră!

Visez cu ochii deschiși. Trec mâinile prin claia de păr zburlit și pentru un moment uit de Konrad. Coniacul alunecă pe esofag ca un calmant cu miere, puțin timp îmi oferă căldură, apoi stomacul mi se strânge dureros. Degete nevrotice apucă pachetul de țigări – tremur. Cu capul rezemat în pumnul drept aprind o țigară. Ca un astmatic care tocmai și-a recuperat inhalatorul, vreau să mă calmez.

― Isaac, mai ești acolo? din nou vocea sâcâitoare. De ce nu pot pluti la infinit printr-un cosmos îndepărtat? Nu vreau să mai servesc niciunei cauze planetare. Atomii mei să fie nefolosiți, să nu contamineze. Doar oamenii sunt malefici, restul supraviețuiesc – restul ființelor luptă pentru viață, dar noi? Suntem egoiști și o facem în mod voit! Monștrii s-au trezit, au două mâini, două picioare și zâmbete blânde. Sunt dornici de suferință și o vor avea! Ce bună ar fi lumea dacă nu ar mai exista bipedele inteligente… Regret, mă voi întoarce după Tine! Încă port revolverul pe sub curea ca să ascund că sunt o pisică speriată. Subconștient am un mic atac de cord, în realitate sunt apatic sub masca unui jovial. E vineri seară, stau într-un bar clandestin și Konrad urlă prin aparatul prin care îl urăsc atât de mult. Dacă ar știi ce am făcut mi-ar mai vorbi?