SATORS

9

15 noiembrie. Ospiciul Speranței.

De afară mă privesc ochii roșii. Se holbează grotesc și vor să pătrundă în ospiciu. Mă apropii de fereastră, căci vreau să nu mă mai tem. Cred că oamenii în alb sunt varianta evoluată a creaturilor de vantablck. Cei de afară sunt încă primitivi!  Lipesc palma dreaptă de sticla aburită. E rece. Niște degete scheletice ating geamul de partea cealaltă – sunt negre și lungi, posesorul lor își arată fața întunecată. E oribilă! Ochii îi scânteie și își lasă capul într-o parte. Mă analizează pe mine, cel din interior. Cât timp a trecut de când am dispărut? De ce nu m-a căutat nimeni?

― „Cu aripile întoarse/heruvimul cade, alunecând/pe o scară în spirală/temător că va atinge treapta/întunecată a lumii. /Deasupra fremata regilor apune, /Sol se ascunde în alte galaxii/Și peste mundani se lasă noaptea!”. Corvin, ești acolo undeva?

Ne atingem palmele, despărțiți de sticlă. Un fior straniu îmi străpunge sufletul, căci acasă a devenit departe. 

― Sic Labyrinthus Mundi creatus est! Sâsâie, fără să înțeleg cuvintele la care se referă. Îmi spune un nume? Un manuscris? Sau se referă la noi, omenirea de rând, pierdută în labirintul întortocheat al minții? Pădurea aproape că nu se mai vede prin ceața groasă. Creaturile se strâng mai multe în jurul ferestrei mele. Îmi simt lacrimile curgând pe obrajii stafidiți, dar nu mi le mai șterg, le las să cadă. Încremenesc cu mâna lipită de geam. Nu mai simt frigul prin pijamalele de până arsă – mult prea scurte – prim minte îmi trece imaginea generalului și îmi doresc să fi ajuns la sfârșit (…). Se aude zornăitul de chei. E ora mesei! Va veni o zi când voi ieși! Adevărul se va afla…