SATORS IV
5
16 iulie, Neightdael
Ajunge la morgă în jurul prânzului. La intrare îl întâmpină un ofițer tânăr și timid. Strânși în jurul unei tărgi de metal pe care stătea cadavrul dezvelit, bărbații în uniforme negre așteptau cu sufletul la gură expertiza medico-legală. Nu mică le fu mirarea pe când aflară că defunctul mumificat nu aparținea unei vremi apuse, deși poseda un obiect pe cât se poate de straniu. E un tânăr de aproximativ treizeci de ani a cărui moarte este învăluită în mister. Astfel, Coraventti se vede pus în fața unui caz fără precedent. Fusese oare o crimă sau un accident? Corpul deshumat prezenta numeroase traumatisme, întrucât clavicula dreaptă era sfărâmată, tibia și fibula stângă lipseau, radiusul stâng era fisurat pe lungime, în craniu se găseau găuri adânci pe părțile laterale cu un diametru de aproximativ ¾ cm, arcada dreaptă era zdrobită, iar podoaba capilară lipsea pe alocuri (…). Charon îl privi întrebător pe medic:
― Da, domnule Coraventti?
― Aveți vreun loc liber?
― La morgă? Bărbatul, din fața, sa dădu aprobator din cap. Ce vreți să faceți aici? Medicul se uită încurcat și neîncrezător.
― Să cercetez cazul, evident! Charon trage celofanul pestre trupul tânărului, acoperindu-l. Colegii săi îl privesc stupefiați.
― Nu se poate… răspunde tărăgănat medicul, însă Coraventti insistă:
― Vă rog! E indispensabil pentru caz, trebuie să am specimenul în față!
― Specimenul este un om, domnule Coraventti! Se revoltă bărbatul cu halat alb.
― Să trecem peste! Am scos ieri o mumie aproape intactă și o jumătate de craniu. Despre el ce ne puteți spune?
― Craniul? Doctorul se încruntă, gândindu-se pentru un scurt moment la obiectul în cauză. Apoi adaugă cu repeziciune: A, da, craniul! Își prinse cu două degete bărbia, masând-o: E vechi…
Specialiștii dataseră devla de care întreabă cu atâta patos detectivul, undeva în jurul anului cinci mii înainte de era noastră. Artefactul maroniu, ușor ars, căruia îi lipsea maxilarul, avea gravat pe frunte următoarele: SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS. Detectivul își scoate un pix și foaie, se cocoțează pe o targă liberă și începe să înșire elementele indispensabile investigaţiei, precum: 1. Cauza morții, 2. Semnificația însemnării de pe craniu și 3. Identitatea celor două persoane.
― Domnule, Coraventti! Se răsti medicul. Ce faceți acolo?
*
Într-o seară de vineri, pe când ieșise din tură, Charon insistă să-l vizitez pe profesorul Blackwood. La ora zece stătea în fața ușii bărbatului, apăsând soneria. Se temea, în adâncul sufletului, că cineva ar putea să observe dispariția craniului de la morgă, însă era musai scoaterea și aducerea sa. Artefactul spunea mai multe decât ar fi părut la o primă ocheadă. Telefonul îi bâzâia în buzunar, scoțându-l din marea de gânduri în care se afunda:
― Coraventti!
― Bună, dragule! Aceeași voce jucăușă îi irita timpanul. Când ziceai că te întorci?
― Vivi, parcă ți-am spus să nu mai suni! Bărbatul vorbea detașat, uitându-se curios în casa profesorului prin geamurile laterale. Prin difuzor femeia insista să susțină viu apelul:
― Îmi era doar de… noi!
― Sigur! Era sarcastic. Ultima dată când o văzuse era în octombrie al anului trecut, de atunci nu îi mai răspunsese, nici nu îi mai era profesor și nici nu mai avea timp pentru escapade.
― Tot rece ai rămas… – Conchise dezamăgită. Bărbatul o auzi oftând și se repezi să-i răspundă:
― Știai de la început cum stă treaba! Femeia tăcu pentru câteva clipe. Coraventti se fâstâcea în pragul ușii, mutându-se de pe un picior pe altul. Din geanta maronie de piele craniul ieșea în evidență, înghioldind materialul care se mula peste el. Prioritatea detectivului era cadavrul, ci nu drama amoroasă a unei studente. Vivienne se auzi înghițind în sec, apoi șopti:
― Tu m-ai iubit vreodată, Charon?
Bărbatul tăcu. O iubise vreodată? Nici nu mai știa! Oftă și închise apelul – nu era un gest altruist, însă convorbirea avea să se lungească mult prea mult și într-un final ajungea să aibă resentimente. Blackwood deschise cu mare greutate. Se arătată reticent, crăpând puțin ușa cât să îl vadă pe cel care stătea pe verandă. Era vizibil faptul că nu își dorea musafiri, întrucât Charon fu nevoit să-i dezvăluie straniul obiect încă de la intrare și să insiste în rugăminți. Tocmai atunci, văzând grozăvia și auzindu-i povestea, profesorul îl invită în casă. Îl urmă cu pași mărunți pe un culoar îngust cu grinzile proeminente și luminat slad de două aplice gălbui, până în biroul ai cărui pereți erau tapetați cu rafturi masive cu cărți. Profesorul se trânti obosit pe unul dintre fotoliile de piele bej, scoase dintr-un mic sertar al comodei, care juca rol de masă, o sticlă pătrățoasă. În timp ce turna lichidul verzui în două pahare joase, numi craniul „de o maximă importanță”, apoi, luând o înghițitură, îl privi peste ochelari pe detectivul emoționat care stătea în fața sa. Își săltă ușor colțurile gurii, mimând un rânjet.