SATORS

1

15 noiembrie. Ospiciul Speranței.

Pentru pace și idealuri, adesea s-a recurs la actul violent. S-au căutat totdeauna țapii ispășitori perfecți pentru a nu fi pedepsiți niciodată adevărații răufăcători. Și-au învelit intențiile în ceea ce oamenii își doresc și și-au continuat masacrul. Aparenta pace, scandată în străzi cu băi de aplauze, era un război taciturn, idealurile erau de fapt moravuri, iar toată perfecțiunea era un haos cu limbi de foc și venin. Totuși, să ne distanțăm de cadrul iluzoriu al unui oraș cuprins de febra protestelor pacifiste, căci acolo unde domnește liniștea, morții așteptă să iasă la iveală.

Pentru început trebuie să te încumeți să mergi pe drumul forestier. Dacă îl vei parcurge, vei observa, la un moment dat, un indicator erodat, ascuns de stufărișuri, vopsit cândva cu un albastru pal pe care literele ciobite alcătuiau cuvântul: „Aravhandale”. Denumirea sa bizară nu desemnează nici mai mult, nici mai puțin, decât orașul în care tăcerea s-a cuibărit. În măruntaiele sale, urbanul abandonat, ascunde zeul al cărui nume îl poartă.

Dacă, totuși, te vei hotărî să părăsești confortul maşinii tale și te vei gândi să treci peste puzderia de copaci prăbușiți care blochează drumul, abia atunci vei ajunge, în cele din urmă, pe străzile întortocheate ale orașului părăginit. Acolo, după ce ai pășit pe poarta înaltă de fier forjat, s-ar putea să rămâi captivul unei ceți dense și verzui de o sobrietate apăsătoare, prin care ai să hoinărești la infinit, până când, obosit fiind, te vei prăbuși. Eu, însumi, am alergat prin pădurile veștejite, arse și atât de dese, printre ai căror pomi se furișa o perdea de fum toxic din spatele căreia mă pândeau niște ochi înfiorător de roșii. Tu, nu te vei aventura să cauți sanctuarul din poiană și vei alege să te plimbi prin oraș. Îmi place să cred că ești un explorator urban care va rămâne pe străzile surpate. Craterele asfaltului sunt astupate de o mâzgă putregăită din care mirosul prafului de pușcă te întâmpină grețos. De fapt, aș fi bucuros să nu exiști, căci o dată pătruns vei rămâne captiv. Însă, să presupunem că ești aievea și mergi pe strada principală, crezând că vei ajunge la drumul forestier. Te înșeli. Nu mai există scăpare din Aravhandale. Singura evadare sunt oamenii în alb, dar sper să nu te găsească. Ajungând la tine, te vor arunca nemiloși în spatele unor gratii dintr-un sanatoriu abandonat.

Stau singur, ghemuit într-un colț. Varul a început să se decojească de pe pereți – prin crăpături s-a infiltrat mucigaiul și sporii lui mă îmbolnăvesc. Podeaua de ciment e umedă. Frigul mă cuprinde. Nu mă pot înveli cu pătura albastră de lână scorțoasă care îmi acoperă patul, căci nu mă va încălzi. Plâng fără speranță cu capul rezemat de rotule. Mă gândesc constant, în timp ce mă legăn – în față și în spate – cu genunchi strânși la piept, la absurditatea modului în care am încetat să exist. Să știi, că de dragul științei cercetătorul, ca și artistul, va plăti tributul suprem, dându-se pe sine cu totul. Eu, m-am dat pe mine, ajungând în acest ospiciu circular, orbit de un caz care nu trebuia să fie rezolvat.

În clipele de luciditate, în care îmi lepăd amărăciunea, mă ridic din colțul meu și privesc poiana. Mi-e frig. Pijamalele de pânză topită îmi sunt mici. Bluza, cu nasturi rigizi de os, nu îmi acoperă pe de-a întregul brațele. Pantalonii sunt pătați de sânge și materialul lor îmi trece cu puțin de jumătatea gambei. Picioarele le am dezgolite, sunt înghețate și mă dor. Prin unica fereastră a salonului, se vede ploaia monotonă prin ceața care nu s-a risipit de zece ani. Uneori lupii încep să urle – ca astăzi. Îmi cuprind capul în mâini, mă încovoi de spate și încep să țip. Vreau să mă mint că încă sunt rațional, gata de reabilitare, dar m-am pierdut în noaptea în care mai aleargă ielele. Râd și plâng în același timp – ăsta–i semn că alienarea–i de partea mea. Mă cert că am ignorat avertismentele colegilor mei și că m-am aventurat pe drumul forestier. Am găsit Aravhandale mai sumbru ca niciodată, acoperit de o ceață inexplicabilă pentru luna iulie. Orașul e atât de viu în mintea mea, văd până și râul din apropiere pe care dacă îl treci, pe podul suspendat de lemn, vei ajunge în Vorniam (…).

Nu m-a vizitat nimeni. Singurii care au intrat și au ieșit vreodată din camera mea, au fost doctorii, acest fapt mă face să mă întreb dacă nu cumva am murit și acum îmi primesc osânda purgatoriului. Purtat de năucirea minții, fără să vreau, vorbesc cu glas șoptit:

―Când încetăm să nu mai existăm cu adevărat? Atunci când murim sau atunci când nu-și mai amintește nimeni de noi?

Mă doare spatele cocârjat și mă așez, tremurând. Zornăitul unui mănunchi de chei îmi spune că e ora prânzului – doar atunci gratiile se deschid. Îmi ridic capul de pe genunchi și îl privesc pe cel care împinge ușa la peret. Are în mâini o tavă de metal curată, încât i se reflectă chipul diavolesc. Îmi zâmbește straniu și pășește încet cu papucii lui scârțâitori. Mă uit absent, căci știu că e momentul pentru somn. Mi-a adus acul cel mare și se preface binevoitor în timp ce-mi străpunge carnea brațului.

―E prânzul! Îi aud vocea ca prin vis, depărtându-se. Frigul mă imobilizează, pleoapele îmi cad grele și ajung din nou la bariera visului. Corpul îmi stă inert pe pardoseala îmbibată de apă. Pe lângă mine trec doi șobolani. Unul se oprește și verifică dacă mai trăiesc, adulmecându-mă cu boticul umed. Se uită lung la omul cu halat alb, apoi fuge speriat.