OCHII ROȘII

Într-o noapte de septembrie în satul pescăresc focul țâșnea din măruntaiele pământului, iar în orașul adormit într-o casă cu ușa de la intrare ruptă din balamale, stăteau pe o canapea maronie doi foști prieteni. Nimic nu trăda liniștea care vestea groaznicul sfârșit. Păsările nopții amuțiseră, jivinele se ascunseseră în scorburi și vizuini și totul părea domol, stăpânit de o forță tutelară apocaliptică. Charlie își ațintise privirea tristă asupra degetelor lungi ale lui Damian care se jucau cu paharul pătrățos. Ar fi vrut să-i vorbească, dar nu știa ce ar putea să-l întrebe.

Vecinii săi se cufundaseră în mrejele viselor. Pe stradă nu era nicio lumină aprinsă, doar la ei mai lumina slab veioza din colțul camerei, anunțând că proprietarii fie erau ocupați, fie sufereau de insomnie. Inimile lor erau apăsate de grele încercări, obligându-i să ofteze din când în când. Damian ridică capul, înghițindu-și nodul din gât care apucase să se formeze. Se uită prelung la gongul orologiului care începuse parcă să-i certe asurzitor. Bărbatul așeză încet paharul pe măsuța de cafea, mușcându-și neliniștit buzele. Trase aer în piept, făcându-și curaj, apoi cuvintele sale, pline de durere, se făcură auzite:

– Uită tot ce a spus Khaghan, te rog! Știm amândoi că s-au făcut experimente și e la fel de posibil ca acei oameni să fi transmis genetic mutația și… – Glasul indignat al lui Charlie îl întrerupse pe bietul bărbat care încerca din răsputeri să-și împace prietenul. Pentru Damian realitatea devenise un carusel stricat în care totul se rotea mult prea rapid. Informații, situații, mercenari, traficanți toate erau reale, toate cu excepția legendelor pe care i le repeta la nesfârșit Khaghan.

Charlie, pe de altă, parte era mult mai încurcat. Nu mai înțelegea ce se petrecea în orașul părintesc, iar moartea mătușii sale îi făcuse grăuntele răzbunării să-i încolțească în piept. Continua să-l chestioneze tăios pe bietul om.

– De asta te afli aici?

– Nu!

– Atunci de ce ai venit?

Damian oftă, îndreptându-și spatele. Se ridică de pe canapea, privind cerul nopții prin ferestrele mari ale sufrageriei și se cutremură, văzând în depărtare jăraticul stelelor mocnind.

– În seara asta va fi un bal ritualic în satul pescăresc. S-au strâns deja la malul mării. Uite! îi dirijă privirea spre linia orizonului, acolo unde se vedeau limbile de foc, țâșnind violent. Alma va sărbători noua alianță!

Charlie i se alătură lângă fereastră, vorbindu-i fără să-l privească:

– Un nou furnizor? Damian dete încet, aprobator, din cap: Și ce putem face?

– Sper să o putem elimina… Oamenii ei încep să nu mai aibă încredere în ea! Bărbatul de lângă el îl privea nedumerit, ridicându-și o sprânceană, astfel Damian se văzu obligat să explice: E simplu, loialitatea lor e pe bani. Dacă nu mai primesc banii, își pun întrebări… – Tăcu pentru câteva momente, vârându-și mâinile adânc în buzunare, apoi reluă: Charlie, ceea ce are de gând să facă este o mare nebunie! E nebunesc și pentru noi să mergem acolo!

– Despre ce vorbești?

Damian își întoarse privirile spre ceasul de pe perete care ticăia într-un mod alarmant de încet. Bătea aproape miezul nopții și începerea ritualului. Trase adânc aer în piept, privind absent pendulul de aluminiu care se balansa dintr-o parte în alta, întrucât nu își dădu seama pe când începuse de fapt să glăsuiască:

– Vrea să-i cheme pe cei din adâncuri! A căutat un artefact inexistent, dând aproape toți banii pe el… Îți dai seama ce nebunie? Pentru niște povești cu monștrii…

– De unde știi? Cu mâinile încrucișate la piept, Charlie îl biciuia cu privirea tăioasă pe Damian, adresându-se totdeauna pe un ton arțăgos. Nu era corect față de cel de lângă el să abordeze un asemenea comportament, până conștiința îl mustra pentru acest fapt, însă era ferm convins că Damian știa mai multe despre cele întâmplate, doar că nu voia să i le spună.

Bărbatul îi evită privirile suspicioase, trântindu-se domol pe canapea, lăsându-l pe Charlie să stea morocănos lângă pervaz. Privea secundarul cu un interes aparte, oftând constant. Însă, pe când prietenul său se împăcase cu gândul că nu va afla nimic în acea seară, glasul stins al lui Damian se făcu auzit ca o șoaptă a vântului printre obloanele deschise ale unei case uitate:

– I-am auzit vorbind pe oamenii din sat, în plus îi cam scapă lucrurile de sub control. Alma crede că poate aduce la suprafață Ochii Roșii, creaturile alea pe care ea le crede „pur sânge” – Damian își roti ochii de câteva ori în semn de sarcasm, apoi își sprijini capul de spătarul canapelei.

– Despre ce vorbești?

– Khaghan, mi-a vorbit cândva despre un pergament pe care l-au găsit într-o expediție acum ceva timp! În pergament se vorbea despre o veche legendă, cum că ar fi fost un război între fiii omului și fiii mării. Ei aveau un artefact care le putea oferi putere nestăvilită asupra mării și puteau distruge oamenii, un fel de Moise, să zicem…

Devenind din ce în ce mai interesat de spusele bărbatului, Charlie se aproprie de măsuța de cafea, își luă paharul pătrățos, turnându-și alcoolul maroniu, îndemnându-l pe cel din fața sa să continuie istorisirea. Din când în când lua câte o înghiţitură, strâmbându-se.

– Un corn, o goarnă, o trâmbiță sau un toiag… Naiba să-i ia! – Damian stătu câteva momente pe gânduri, continuând: o trâmbiță sau poate o goarnă? Nu știu exact, era ceva care anunța războiul. S-o numim: chemare la luptă! Putea să fie pur și simplu un urlet, deci putea foarte bine să fie o mandibulă…

– Ce s-a întâmplat cu el în legendă?

– După ce s-a terminat războiul, ai zice că a fost chiar potopul lui Noe, cei care sunau din acel instrument au dispărut și nu au mai fost văzuți. Probabil au murit, iar obiectul s-a autodistrus de la o suprasolicitare, să zicem…

– Îi poate învia? Dacă sunt morți cu adevărat, zic…

– Pe cine să învie?

– Ochii roșii, cei puri!

Damian își clătină nădăjduit capul în stânga și în dreapta, nevenindu-i să creadă că prietenul său credea adevărate aceste povești. Totuși, continuă să-i povestească mai departe tot ce știa:

– Alma crede că ei nu au plecat niciodată, că sunt acolo, undeva, pe fundul mării… Charlie ar putea fi o nebunie totală! Toți din satul pescăresc sunt imigranți, naiba știe de unde au venit, poate le-a plăcut legenda asta și bum: aveau un fond comun! Au adoptat legenda pentru a-și explica lacunele pe care le au…

– Că Ochii Roșii sunt părinții lor? Întrebă gânditor Charlie, așezându-se într-un final pe un fotoliu din fața măsuței joase.

– Sau poate strămoși, iar asta îi făcea speciali! Damian își sprijină mâinile pe genunchi, încercând să-și găsească cuvintele: Unele lucruri nu sunt ceea ce par! Uite să ne gândim la femeia cu rochie roșie…

– Te vrăjit? În ochii bărbatului puteai observa, dacă te uitai atent, o licărire stranie, intimidându-și partenerul de discuție. Chipul său se luminase, afișând un zâmbet sinistru, dornic de și mai multă informație. Damian țâșni din locul său de parcă ar fi fost electrocutat. Îl supăra atitudinea celui care lua totul în bătaie de joc. Îi vorbi tare, clar și iritat:

– Nu există vrăji, Charlie! Mi-a făcut asta! Damian lăsă culoarea sângerie a ochiului stâng să o domine pe cea cu care se născuse. Atunci pentru prima dată, Charlie Quittet își dădu seama că uneori poveștile sun adevărate și atunci se oripilă, șuierând la unison cu Damian:

– E în Cuibul Dracului pentru a ne distruge!