PARTEA A II-A

LABYRINTHUS MUNDI

CAPITOLUL I

2

15 ani de la dispariția lui Millo Turner

Ceasul bătea ora șapte dimineața pe când Robert Maes stătea pe un scaun de lemn, uzat, în fața pupitrului îngrămădit cu maldăre de foi aruncate la nimereală. De la un timp începuse să se trezească cu noaptea în cap, ceea ce nu făcea în mod normal, dar de ceva timp lucrurile se schimbaseră pentru el, iar normalitatea devenise un lucru rar și greu de atins. Maes se blocase undeva în trecut, sau poate doar în propria minte , unde el și N. încă se luptau în dansul nesfârșit al săbiilor – un dans halucinant al umbrelor într-un hău nesfârșit de negru etern, în care fiecare participant se lupta pentru controlul suprem al ființei. Se uitau adânc unul în ochii celuilalt, cu spada îndreptată în față, mișcându-se în cerc cu pași fermi și bine definiți. Se zice că atunci când te lupți cu tine, de multe ori lupta rămâne egală – o luptă în oglindă, în zadar: ori murim, ori câștigăm.

– Cine sunt azi? mormăi încet, ca pentru sine, în timp ce închidea un registru acoperit de praf. Nu sunt N, și nici măcar Robert Maes nu mai pot fi! Atunci, cine sunt?

Un ciocănit ușor în ușa masivă de lemn negru de la intrare îl făcu pe Maes să tresară și să se retragă din gândurile sale. Se gândi pentru puțin timp dacă să deschidă sau nu, apoi își aminti, amuzat, faptul că trebuia să-l viziteze Corvin – bunul său prieten, care cândva îi fusese partener. Cu un zâmbet slab pe buze răspunse încet un „intră”, se auzi cheia răsucindu-se în broască, apoi ușa se deschise. Corvin păși încet și încrezător în cameră cu un buchet de margarete.

– Hai, amice, am adus ceva să înveselim pe aici!

– Corvin, nu trebuia, nu…

Bărbatul așeză florile în prima vază pe care o găsi la îndemână apoi începu să dea la o parte draperiile rupte care opreau razele soarelui să pătrundă în cameră și deschise larg ferestrele.

– O să te sufoci aici, amice!

– Corvin m-a întrebat de Turner atunci… m-a întrebat!

-Nu mă asculți… trebuie să schimbăm draperiile…

-Tu nu mă asculți! Vans, întrebase de el…

– Ai mâncat azi?

– Mă descurc, sunt bine! Dacă nu vrei să mă asculți poți pleca! se așeză pe marginea patului, încercând să adune de pe jos foile aruncate. Știa că prietenul său îi dorea binele, dar faptul că îl trata ca pe un om neajutorat îi provoca o stare de încordare excesivă, făcându-l să se simtă asemenea unui copil neajutorat care s-a pierdut de părinți.

-De atâția ani te gândești la asta, nu crezi că a venit timpul să renunți?

– Nu mă asculți, tot ce s-a întâmplat… putea fi altfel!

– Dar nu a fost! Spune-mi, Robert, de asta nu ai mai ieșit de aici de când… Medicamentele le-ai luat?

– Vezi? Crezi că nu mă descurc!

– Mă asigur doar că ești bine! Ce ai zice ca astăzi să mergem la o plimbare?

– E cam frig afară…Nu asta contează, Corvin! Turner a declanșat totul… el și… și dispariția lui… și poate explozia, da, da…poate!

-Termină! Nu dispariția aia a pus totul pe umerii tăi! Așa că adună-te, trec mai târziu și mergem la plimbare, ai înțeles?

– Tot mi se pare firg!

– Se anunță a fi cald, nu mergem departe, doar câțiva pași. O să-ți prindă bine!

– Dacă zici… dar nu sunt sigur… eu nu…

– Minunat! Mergem!