PARTEA A II-A
LABYRINTHUS MUNDI
CAPITOLUL I
4
(…)
” – A căzut o stea care a nimicit lumea!
O stea se desprinde și cade, urmată de două lumini slabe care se joacă în Mingea de Foc, apoi ies din ea și dispar. Oamenii așteaptă neliniștiți Venirea – marea Venire a unui salvator tern. Triburi întregi, cer ofrande, își ridică mâinile în aer către înaltul cerului de unde, speră ei, va veni ajutorul cu eliberarea într-o suliță roșie. În picioarele goale, cu lănci împodobite de pene, oase și mărgele în mâini, cu capul și umerii acoperiți de pene în jurul unor focuri mari, strigă într-o limbă străină: poate îndurare sau poate recolte bogate nu vom afl niciodată. Se spunea în tribul lor că atunci când ziua se îngâna cu noaptea a căzut o stea, în neliniștea sânului lor, și a distrus lumea. Steaua avea să se întoarcă și o dată cu ea eliberarea tuturor celor înrobiți.
Dintre ei s-a ridicat un mare vraci – cu fața pictată în carmin și tăciune, era îmbrăcat în straie negre și cu gâtul împodobit cu coliere mari de pene și salbe – așezat pe-un piedestal de stâncă în mijlocul sătenilor începuse a vorbi tare și răspicat. Deasupra-i un șoim îi dădea roată și croncănea din când în când sfârșind c-un urlet ce semăna cu un cri-du-chat. Vraciul a cerut ofrandă: moartea unei vereci, ridicându-și mâinile către înaltul cerului și atunci șoimul în zborul lui nebun se înălță mai mult în văzduh. Vereca era un om, mai bine zis era un om parvenit, cum puțini erau în lumea lor, dintr-o alta străină. Chiar marele lor vraci, era un verec, dar a hăituit și a vândut un seamăn de al său, iar acest fapt l-a făcut unul de al lor. Până când vereca (” eu sunt?” detectivul se recunoscu în lumea înnebunită de moarte. Se uita speriat la scena din fața sa și nu-și putea controla corpul. Visa sau poate nu visa, poate era un vis premonitoriu sau o vedenie, iar lui i se arăta în fața ochilor distrugerea omenirii) s-a dus înaintea lui și cu un glas clar ca apa cea rece ce izvorăște din măruntaiele munților înalți, rosti:
– Oprește-te! Ești din lumea mea! Ești unul de-al meu!
Vraciul părea amuzat, în ochi i se putea vedea arzând mocnit dorința de a se răzbuna (…) dorea să se răzbune pe toți cei care îl lăsaseră în urmă și nu veniseră să-l salveze. Și-ar fi arătat furia asupra camarazilor săi, dar ei erau probabil de mult morți în inima selvei, așadar se răzbuna pe el, cel venit de nicăieri.
– Sunt? Și dacă sunt, ce?
– Și mă poți ajuta! Mă poți… adică noi…noi putem pleca!
– Dar tu, vei muri! bărbatul în straie negre i se adresa detectivului pe un ton de falsă milă, abținându-se cu greu din a izbucni într-un hohot de râsete.
Clopotele sunau alene peste întreaga vale cuprinsă parcă de un văl negru. Moartea își așezase voalurile rochiei sale peste întregul trib – toți erau morți și toți erau vii. Se spune adesea că lumea moartă e vie, doar că ea nu știe; de cele mai multe ori are nevoie de un imbold sau de o resetare totală ca să realizeze cât este de vie.
Legat de un stâlp gros, cu răni sângerânde sta vereca. „Eu sunt!”. Respira încet și încerca să se elibereze. În dreapta sa se afla un om în negru, cu o glugă largă răsfirată pe capul său plecat, cu glasul aproape mort rostea încet:
– Stau legat de stâlpul morții/ Pironit cu spinii vieții…
Glasul lui se stinse brusc, nu putu a-și continua ce avea de zis, căci ochii pe veci și i-a închis. Detectivul fu cuprins de un văl de spaimă în a cărui țesătură se încurca mai rău, neputând ca Agamemnon să-l deșire și să iasă din el. Simțindu-și inima care parcă voia să-și sape o ieșire prin stern, bărbatul se uita frenetic peste tot și totuși nicăieri. De undeva, nu știa de unde, se auzea un glas care suna a gol, repetând:
– Vei muri, Robert Maes! Dragul de tine, va muri! râsetele se porniră halucinante de peste tot și-n nebunia iluziilor de nicăieri se auzise un foc de armă și pieptul detectivului fusese străpuns. Înspre cerul cel sângeriu de toamnă un stol de păsări negre se ridică în grabă, dând roată tribului croncănind un cântec funebru prevestitor, apoi ca o supernova dispar unde doar ele știu, lăsând în urmă un trib de fum negru care treptat s-a contopit cu ceața neagră-gri de seară.”