CAPITOLUL II

1

15 ani de la dispariția lui Millo Turner

Era încă devreme, Corvin pregătise ceva de mâncare pentru bunul său prieten și încerca din răsputeri să-l facă să mănânce. Se simțea ca o bonă care avea grijă de un copil răsfăț, simțindu-se neputincios. Vina îi încolțea în suflet, știind că sfârșitul lumii fusese pe o parte vina lui, ba chiar și dispariția lui Turner era, în aproape egală măsură, vina lui.

–Uite, Robert! Știu că te simți vinovat, dar termină! își luă un scaun și se așeză la masă. Crezi că o să-i aduci înapoi dacă stai închis aici? Să-ți spun eu: nu! Și încă ceva: eu l-am trimis pe Tuner acolo, eu nu și numai eu, de restul învinovățește pe toată lumea, dar nu pe tine! Ai făcut tot ce ai putut! De ce nu…

–De ce nu poți înțelege? De ce, Corvin?

–Trebuie să te bucuri că încă trăiești!

–Dacă nu erai tu…

–Ai fi vrut să mori? Nu meritai asta! De ce să mori?

–Dar ei meritau? Ei meritau asta? Alex… – Maes începu să plângă, amintindu-și chipul fratelui său pe care-l spânzuraseră. Ochii lipsiți de viață aveau în ei o licărire stranie, o dorință de moarte rar întâlnită la oameni, pe care atunci când i-o văzuse îl înspăimântase teribil. Murise cu un fel de rânjet strâmb întipărit pe fața suptă, cu ochii adânc înfipți în orbite, cu oasele pomeților ieșite prea mult în relief, încât Maes aproape că nu își mai recunoștea fratele, fapt care îi făcea frica să sporească acolo într-o cămăruţă ferecată a sufletului său pe care fiara o dărâma imediat. Atunci i se păruse că Alex e împăcat cu moartea sa ca un stoic autentic, dar cu timpul îl măcinase până aproape de delir:„ oare era într-adevăr așa? Oare era? Dacă nu era? Atunci ce simțise de fapt?” . Robert parcă își amintea că fratele său, înainte să fie spânzurat, îi zisese că își dorea să fie liber, dar nu se gândise că, el, vedea de fapt libertatea prin moarte și nu-l crezuse până când îl văzuse în ștreang, primul dintre spânzurați. Și ce oare poate fi mai eliberator decât însăși moartea? Ea eliberează și pe sclav, și pe stăpân! Ce o fi atât de rău la ea că într-un final ne eliberăm de apăsările vieții care ne urmăresc din umbră. Cineva a zis cândva că Moartea e în permanență cu noi, doar că noi nu o putem vedea și tind să cred că avea dreptate: că prea e Moartea asta, așa, din scurt!

Îi strânsese mâna, iar el îi simțea tremuratul de parcă ar fi fost cuprins de friguri. Îl stăpânise o nestare nefirească și o bucurie nebunească. Maes își amintea și acum chipul calm, senin a fratelui său care strigase că ar vrea să moară înaintea tuturor și că i-a privit pe toți cu aceeași expresie calmă care-l făcuse pe detectiv să se prăbușească, țipând agonizant la picioarele ştreangului. Era aproape întuneric pe când execuția avusese loc, era o singură spânzurătoare, iar toți condamnații, zece la număr, așteptau cu frica în sân, întrebându-se cuprinși de transa și nestarea fricii: care va fi următorul ce va atârna, legănându-se în bătaia vântului de toamnă?

Pe Maes îl ridicaseră de la picioarele spânzurătorii, aproape fără vlagă, strigătul i se pierduse undeva în noaptea prin care mai aleargă ielele și strigoii. Lui, toate fantasmele nebuniei îi puseseră ștreangul de gât fără să își dea seama. Rămăsese pierdut, fără gânduri, cu ochii ațintiți spre groapa în care zăcea fratele lui, simțindu-se neajutorat, aproape mort. Prin minte totuși îi mai străfulgera imaginea fatalului accident, când, depășiți fiind, ordonase retragerea. Și totuși ce era atât de rău în a scăpa de la moarte sute de vieți? Iată deci: ironia! Când să-i împingă scăunelul de sub picioare apăruse Corvin – măcinat la rândul său de vina dispariției profesorului Turner, pe care dintr-o ambiție de zel îl împinsese în neant – îl salvase pe Maes de la moarte, iar pentru asta bărbatul îl urâse, îl urâse mult și poate că încă o mai făcea!

–Nu, nu meritau!

–Dacă nu erai tu, Corvin… Aveam liniște acum!

–Nu ai fi avut…