CAPITOLUL II

2

5 ani de la dispariția lui Millo Turner. Secția de poliție, ora 10:00 a.m.

– Bună ziua, domnule Detectiv! în semn de salut îi întinde mâna un om, detectivul mulțumindu-se să se arate nedumerit. Își căuta de fapt prin minte imaginea omului din fața sa, gândindu-se că poate totuşi îl cunoștea de undeva, dar nu își mai amintea de unde anume.

– Te cunosc?

– Sunt cel care a raportat crima – spuse omul iritat de faptul că detectivul nu își amintea că vorbiseră cu o zi mai înainte – Cum de ai uitat de ieri până azi? Știi sunt cel pe care l-ai suspectat…

– Și? Poate încă te mai suspectez!

– Detectiv Loren Vans! scoate insigna pentru a-i demonstra lui Maes adevărul: De astăzi vom lucra împreună! Așadar, partenere, zic să ne înţelegem!

– Perfect! Robert Maes se întoarse pe călcâie și pleacă, spre sala de interogatoriu în care se aflau martori, alături de fratele său. Mergea agale pe cimentul încălzit de soare, gândindu-se dacă nu cumva ieri i se păruse că Vans îl întrebase de Turner. Își zicea că uneori e mai bine ca morții să stea cu morții, iar vii cu vii că și așa vii sunt mai morți decât morții. Era dimineață, iar căldura verii își făcea simțită prezența încă de la acea oră. Băiatul care îl însoțea își arunca din când în când privirea asupra noului detectiv de ajutor, apoi îi spuse, șoptit, fratelui său, și atent să nu-l observe cineva:

– Nu îmi miroase a bine acest Loren!

– Bine! Nici tu nu miroși prea bine, dacă ar fi să mă întrebi! îi răspunse detectivul în șoaptă, apoi începu să râdă, obținând o grimasă urâtă din partea băiatului. În sală îi așteptau vecinii domnului Alden Andamanescu, omul ucis ieri. Intră fără tragere de inimă în sală și se așeză pe un scaun care scârția sub greutatea sa.

– Primul martor: vecina de palier a domnului Alden Andamanescu, doamna Olga A. Având vârsta de 56 de ani! anunță băiatul în timp ce se uita peste actele de identitate ale femeii, iar bătrâna începuse să vorbească cu un glas înăbușit și greu de înțeles:

– Doamne, Dumnezeule! Nici acum nu pot să cred că bietul om nu mai este…! femeia plângea și suspina, încerca să se stăpânească mușcându-și buzele subțiri și ridate pe care mai înainte le dăduse cu un ruz roșu intens, îi tremura mâna osoasă în care strângea o batistă înflorată și ridica din când în când privirea la tânărul care urma să-i adreseze întrebările.

– Doamnă A., vă rog să vă adunați gândurile. Când l-ați văzut ultima oară pe domnul Alden Andamanescu, domiciliat pe strada Z., apartament 10 de la parter? femeia își trase zgomotos nasul, își tamponă obrajii cu batista înflorată, apoi, printre sughițuri, continuă:

– Acum două zile, l-am văzut când m-am întors acasă. Venisem de la cumpărături, iar el stătea în fața blocului și citea un ziar. Țin minte că m-a și salutat, iar eu din grabă cred că am uitat să-i răspund… – se opri brusc amintindu-și ceva și începu să plângă mai tare – Săracul de el! Nici nu l-am salutat! Cum este posibil, domnule? Un om atât de bun ca Alden să moară așa… așa pur și simplu și neștiut! Nici copii nu avea, nici nimic! Vai, vai, vai… – se mai opri un scurt moment apoi continuă alert de parcă și-ar fi amintit ceva foarte important și trebuia să comunice urgent – Așa-i viața, domnule, alergi tot timpul și la final… la final tot viermii ăia nenorociți ajung să te mănânce, dar de…de…

Detectivul oftă, punându-și ochelarii pentru citit, se ridică de pe scaunul scârțâitor, provocând un târșâit strident pe suprafața gresiei. Ajunse în dreptul mesei și luă documentele de la fratele său, se uită în fugă peste date, apoi, văzând că femeia continuă să plângă, se uită peste ochelari la ea, îndreptându-se de spate și se gândi să încerce să calmeze femeia:

– Doamnă A., vă rog, pentru numele lui Dumnezeu! Hai să lămurim treaba asta… Spuneți-mi: părea tulburat? Ați văzut ceva neobișnuit? femeia se înroşise la față din cauza plânsului, lacrimile încă îi curgeau pe obrajii ridați, proaspăt tamponați cu pudră de orez, iar nasul îi devenise la fel de roșu, ca o roșie coaptă, la cât îl suflase. Printre sughițuri se străduia ,cu greu, să răspundă.

– Nu! o năpădi un nou val de lacrimi, de data aceasta mult mai violent și spasmatic, buza de jos îi tremura spasmatic, nasul și-l sufla de zor în batista înflorată, iar rimelul de dimineață i se scursese haotic pe sub ochi – Nu! El… oh, sărmanul… era un om… tare, tare liniștit!

– Avea dușmani sau oameni cu care a avut recent un conflict?

– Nu, era un om foarte cumsecade. Cine să-i facă rău, domnule? Cine? doamna A. nu își putea stăpânii plânsul, continuând să respire sacadat. Fratele detectivului oftă scurt apoi se adresă acesteia:

– Dacă mai aflați amănunte ne anunțați, bine? Acum: doar liniștiți-vă!

– Bine! Bine, să știți că sunt și cu inima… – se opri parcă amintindu-și ceva – când am auzit că a murit, mi-a venit rău, uite așa! femeia făcu un gest teatral cu mâna prin aer, încercând să arate cât de mult era ea afectată de moartea bietului om. Nu așteptă să-i mai răspundă cineva și ieși din încăpere, bolborosind un „Doamne, Doamne ce lume de nebuni! Săracul domn Andamanescu!”. După ce doamna A. părăsise încăperea Alexandru Maes continuă să strige martorii pe nume:

– Următorul martor: Vicktor I. Vecinul domnului Alden Andamanescu, fiind ultimul apelat al acestuia din agenda telefonică! anunță băiatul, privindu-l încrezător pe fratele său. Îi plăcea să lucreze alături de acesta, chiar dacă nu putea să-l ajute foarte mult, se gândea că el însuși va deveni cât de curând un adevărat om al dreptății. Momentan era cel care interoga oamenii și se simțea, oarecum, important făcând un asemenea lucru.

– A fost un om bun! omul se fâțâia pe scaun, părând emoționat, tensionat, negăsindu-și cuvintele potrivite, pe care părea că le uitase undeva în obscuritatea casei sale.

– Spuneți-ne: Domnul Alden Andamanescu, domiciliat pe strada Z., apartament 10 de la parter, în vârstă de 64 de ani, a avut un comportament neobișnuit în ultima perioadă? Cum că ar fi urmărit sau că ar avea probleme? În special am vrea să știm în legătură cu ce anume v-a contactat victima, dacă puteți să ne spuneți!

– Era pe cât se poate de liniștit! Doamna A. îl vizita mai mereu, vecinii spuneau că sunt amanți sau ceva… de aia plânge ea așa… de-ar fi știut bărbatu-său, ehe… – tăcu câteva momente, apoi adăugă rapid – M-a sunat să-mi ceară bani împrumut, dar nu am avut să-i dau. – clătină omul din cap cu părere de rău – Aveam de fapt strâns acolo puțin, dar nu m-am îndurat de ei. Știi? La bătrânețe ți-e frică de orice și e bine să ai la saltea! Cine se gândea că moare? Când am auzit mi-am zis: „ei, asta bună, cum să moară?” mai că nu am crezut până nu m-am convins cu ochii mei!

– Bun, bun, dar de niște conflicte mai vechi sau mai recente, știați? V-a spus sau bănuiți ceva?

– Știam că se certa cu un chiriaș pe care voia să îl dea afară, doamna A. insista de mult să-l dea afară, părea un tânăr rău intenționat. Și dacă mă întrebați pe mine chiar arăta ca un criminal!

– Și considerați că acest chiriaș l-ar fi putut omorî într-una dintre certurile cu domnul Alden?

– Nu, erau mici neînțelegeri, cred! Oricum băiatul plecase acum câteva luni, nu cred că s-ar mai fi întors. Sărmanul om, era așa liniștit… De ce ai omorî un bătrân la locul lui? Ce-o fi…

– Ajunge! glasul lui Robert, care până atunci stătuse tăcut cu brațele încrucişate la piept, îi făcu pe oamenii din sală să tresară subtil. Intervenția îl iritase pe fratele său, care îl trase de mânecă într-o parte a camerei, vorbindu-i în șoaptă. În tot acest timp omul audiat se uita întrebător când la unul când la celălalt, fiind dornic să audă ce şuşoteau cei doi bărbați pentru a putea spune cunoscuților picanteriile pe care le auzea:

– Nu mai țipa așa! Poate a văzut cineva ceva! Până la urmă trebuie să găsim un criminal! De ce te răstești așa?

– De când lucrezi tu aici? se răsti detectivul, făcându-l pe băiat să tresară ușor, iar pe bărbatul care își ciulea urechile îl făcuse să sară în picioare speriat, rămânând în poziția de drepți se uita nedumerit, când la unul, când la celălalt, încolțindu-i un tremurat ușor.

– Nu lucrez! Și știi ce? Am senzaţia că știu de ce reacționezi tu așa!

– Nu mai spune!

– Te simți la fel de neputincios ca acum 5 ani! Nu e așa? Vai, s-a pierdut Turner! Uită , dracului și fă ceea ce trebuie! îi răspunse băiatul pe un ton autoritar șușotit. Robert trânti ușa ieșind val-vârtej din sală. Alexandru fu pierdut printre gânduri câteva momente, iar apoi o străfulgerare îi adusese brusc aminte că mai era cineva cu el în cameră, oftă și întorcându-se pe călcâie încercă să imită un zâmbet calm, care în realitate era unul forțat astfel încât simțea că-i vor amorți obrajii. Omul din fața sa îl privea nesigur și speriat…