CAPITOLUL II
3
15 ani de la dispariția lui Millo Turner
–Uite, Robert, puțin aer îți va prinde bine… așa a zis și doctorul!
–Doctorul? Ai vorbit cu un alt doctor?
– Mă îngrijorezi!
–Trebuia să te îngrijorezi atunci, nu acum!
–Ești…
Cei doi bărbați stăteau de o parte și alta a mesei din bucătărie, niciunul nu se atinsese de mâncarea din farfurie. Din când în când se așternea liniștea între ei, putându-se auzi pe fundal zgomotul slab al singurului post de muzică pe care îl prindea radioul vechi și îngălbenit de pe raftul cu condimente.
– Dacă te îngrijoram, trebuia să mă lași să fi murit atunci!
– De ce îmi pui asta în cârcă? Îți era mai bine să mori pe nedrept?
–Da! Muream cu Alex!
– Pe dracu! Și cu ce te ajuta? Corvin își puse mâinile în cap privindu-l exasperat: Mănâncă!
Se zice că atunci când nu lași un om să moară, el nu te va lăsa să trăiești în liniște. Pentru Corvin devenise din ce în ce mai greu să aibă grijă de Maes, îi era frică că într-o zi când va veni să-l viziteze îl va găsi mort, iar acest gând îl speria, dar nu mai mult decât vina care avea să i se așterne după – căci îl salvase atunci, iar acum nu era în stare să-l salveze din carapacea în care se ascundea. Moartea în mod normal nu e dorită de nimeni, însă Maes și-o dorea mai mult ca oricând, gândind că astfel va avea liniște și în sfârșit se va regăsi pe sine. Ceea ce nu conştientiza el era faptul că morții nu mai simt, sunt mândrii și impunători, totdeauna privindu-i cu superioritate pe cei de lângă ei. Morții nu mai vorbesc, nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt și poate că e, totuși, o stare de bine, dar cui îi mai pasă atunci?
– Nu uita! își fluștură mâinile prin fața ochilor detectivului: Vom merge la plimbare! Fie că vrei sau nu! Ieși în lume, vezi câte s-au schimbat!
–Toți aleargă, Corvin! Numai noi rămânem pe loc…
Corvin începu să mănânce cu poftă, totuși se străduia să facă asta. Îi era drag Robert și ar fi încercat totul pentru a-l vedea fericit, îl rodea pe dinăuntru gândul că băiatul acesta l-ar putea vedea pe el un vinovat pentru tot ceea ce suferise. Își dorise să-l ajute încă de când îl văzuse la Ordin: dezorientat și pierdut printre ceilalți recruți; acum dorea să-i scoată din cap ideea de sinucidere, dar orice ar fi făcut nu prea dădea roade. Știa că-și iubise fratele, toți ne iubim rudele până la urmă, dar Maes se adâncise într-o negură a regretului mult prea densă, care fusese amplificată de un nou regret: imposibilitatea de-al găsit pe Millo și vina pe care și-o asumase ulterior.