CAPITOLUL III

2

5 ani de la dispariția lui Millo Turner

Ora 02:00 p.m.

Telefonul începu să sune, răpind liniștea nopții care de abia se așternuse între pereții vechiului apartament cu ferestre mari – în spatele cărora lumea tocmai se trezea și-ntr-un vacarm aproape asurzitor de claxoane și zumzete de voci fiecare om mergea liber, fericit de o beție dionisiacă, pe cărarea lui slab luminată de un panou publicitar aproape ars care mai pâlpâia trist la un capăt de stradă în gustă. Trezindu-se speriat, Robert răspunse buimăcit apelului:

– Un cadavru? Unde? Alden Andamanescu, zici? Vin! apelul se închise brusc. Robert continuând să-și repete: Vin! Vin! se grăbi să iasă din apartament, împiedicându-se de câteva ori în hainele pe care se chinuia să le îmbrace.

Pe când ajunse la locul crimei îl regăsi pe Loren Vans, fapt care-l făcu să se gândească, brusc, la Alexandru care dispăruse brusc fără să-i spună cu ce scop plecase singur, atât de grăbit.

– Cum de ești mereu când e câte o crimă proaspătă prin zonă? privindu-l suspicios cu ochii mijiți, aproape închiși, detectivul se chinuia să-și pună mănușile de plastic. Vans se proptise cu umărul de zidul blocului, fiind aproape cufundat în umbră și analizându-l calm pe cel din fața sa.

– Asta e meseria mea! Cumva ai uitat, partenere? își roti ochii prin jur, vrând să dea de băiatul șaten, însă acesta nu părea a se arăta prea curând: Alexei unde e? îl privea cu entuziasm, așteptând cu sufletul la gură să afle unde plecase fostul său amic, după puțin timp văzând că detectivul nu avea de gând să-i răspundă, renunță la această idee: De fapt nu mai contează! Trebuie să vezi ceva, detective!

Intrară amândoi în apartamentul bătrânului unde îi întâmpină un miros greu, aproape insuportabil, de cadavru în putrefacție. Loren împinse una dintre cărămizile de pe perete, iar Robert, după o lungă tăcere în care doar își urmase colegul, parcă se trezi din transă:

– Ce dracului de treabă ai tu cu Alex de-i spui Alexei? Și ce dracu faci? șuieră când văzu că în fața sa se dislocă un bloc din peretele apartamentului care lăsa la iveală un pasaj secret adâncit în pardoseală. Vans vru să intre primul, însă când pășise pe prima treaptă de ciment ros, detectivul îl împinse cu coatele, făcându-și loc să treacă, bolborosind încă supărat: Lasă, lasă, că intru eu! Nenorocitule! Auzi la el„ Alexei”! continua să vorbească în timp ce se adâncea în pasajul slab luminat: Îmi spui tu după care e faza cu frate-miu! pășea cu atenție în tunel, coborând scările șubrede cu teama cu care alergi la baba-oarba. Locul îl irita, era strâmt și neluminat, prăfuit și mirosea a mort. Înaintă ușor, fiind urmat în de Loren care aproape că-i răsufla în ceafă – îl irita și mai rău, dar aleasă să îl ignore pe cât de mult putea. Pe când ajunseră într-un fel de anticameră, zăriră corpul unui tânăr ce nu părea a avea mai mult de 25 de ani. Cadavrul ținea strâns la piept o carte veche, groasă, îngălbenită pe alocuri și legată cu sfoară de lână arsă; ochii mortului aflați într-o vizibilă stare avansată de putrefacție emanau spaimă, muștele îl bâzâiau de zor, înfruptându-se din carnea stricată, iar viermii cuibăriți în noua gazdă, începuseră să colcăie printre măruntaie, ieșind și intrând prin canalele făcute de ei. La văzul acestei imagini Loren Vans își stăpâni cu greu starea de vomă, dându-se câțiva pași înapoi pentru a-și reveni în fire.

– Asta ce dracului mai e? se răsti în timp ce pătrundea – pentru a doua oară în anticameră – cu grijă, dând la o parte, din când în când, câte o pânză mare de păianjen. Robert rămăsese lângă cadavru, privindu-l cu interes, făcându-i semn bărbatului să se apropie: Asta nu era aici când am făcut percheziția! Te asigur! Am căutat foarte bine indicii, peste tot… – detectivul îl întrerupse brusc:

– Atât de bine încât nu ai găsit asta! Cum să nu găsești asta? Dar poate că nici măcar nu erai aici când se făcea percheziția! zise Robert în timp ce scotea cartea din brațele tânărului, aruncând câte un vierme care se mai zbătea să scape de pe coperta cărții. Între timp Loren, care devenea din ce în ce mai iritat de întreaga situație, se depărtă, mergând mai departe în tunel. Ajunse într-o încăpere, slab luminată de câteva neoane albăstrui, care ascundea multe rafturi prăfuite cu cărți, substanțe și vase chimice, toate cu etichete și toate îmbrăcate în multe pânze de păianjeni. În semiîntuneric reuși să citească pe catul al treilea al raftului„ Materia” așadar toate acele vase micuțe și fumuri conțineau o anumită materie, pe al doilea citi„ Esența”, erau sticluţe mici cu dopuri de sticlă, care după calculele lui Vans nu aveau mai mult de 10 mililitrii, – până aici totul decurgea normal, probabil că domnul Alden avea înclinări către lumea științei și deci își săpase un beci unde să exploreze tainele chimiei în liniște. Împăcat cu gândul că bătrânul fusese profesor de chimie în tinerețe, bărbatul continuă să cerceteze raftul, iar când văzu primul cat al acestuia nu mai putu să citească, dându-se puțin în spate la vederea atrocităților care se aflau în sticle – ce-i drept mult mai mari decât cele care conțineau materia și esența.

– Detective, ar trebui să vezi și asta! Nu cred că era chiar atât de sfânt precum voia să se creadă!

– Chiar așa, Doamna A. tot zicea că domnul Andamanescu era cel mai cel sfânt om posibil, după Isus bineînțeles.

– Și nu e normal ca amanții să-și ia apărarea?

– Amanți?

– Nu așa ziceau martorii?

– Mă rog… – Robert se îndreptă spre locul indicat de colegul său. Ținea în continuare în mâini cartea procurată de la băiatul mort din care încă mai cădeau viermi albicioși. Ajuns în camera substanțelor își rotii privirea de câteva ori apoi concise: Alchimiști! de data aceasta nu mai țipa în gura mare ca până acum, ci vorbea în șoaptă în timp ce se apucase să răsfoiască cartea; respirația începuse să i se îngreuneze, trăgea aer puternic în piept și-l expira la fel de zgomotos, palmele îi transpirau și o stare de nervozitate inexplicabilă îl făcu să dărâme conținutul câtorva sticle de pe primul cat al raftului, când agitat fiind se dezechilibrase și pășise puțin mai în spate. Începu să tremure văzând cum un făt al unei creaturi hibride – o combinație ciudată între un câine, un țap și un taur – răsufla greu, încercând să se târască prin balta de formol și cioburi de sticlă. Nemaiputând să-și controleze vocea și starea de frică care-l acaparase, detectivul începu să țipe: Nenorociții! Nenorociții dracului, au reluat totul! Cum e posibil?

Vans se panicase și leșină în prima fază, având nevoie de aproximativ zece minute – dacă își aduce bine aminte Robert Maes – pentru a-și reveni, iar când își revenise în simțiri încerca să-și mascheze starea de greață care i-o provocau creaturile ciudate din flacoane. Detectivul îl privea cu ochii aproape închiși, chinuindu-se să nu cadă într-un somn adânc, îl auzea pe Vans care întreba sfios, cu glasul tremurat:

–Alchimiști? De ce ar omorî cineva doi alchimiști? Cum de iei cartea cu atâta uşurinţă? Robert, ce dracului, sunt astea? Tu auzi? Robert, răspunde-mi! Lasă cartea! Lasă…

– Scutește-mă!

Robert se plimba printre rafturile cu cărți, zărind simboluri, notițe și rămăşiţe umane: ochi, mușchi și intestine zăceau plutitoare în lichide verzi-gălbui. Parcă ochii din borcane îl urmăreau, îl analizau și îi imputau faptul că nu putea afla cine îi omorâse și să-i răzbune după cum se cuvine.

– Loren? Vans, vino repede! bărbatul strigat se aproprie nesigur de detectiv: Privește! Uite! îi îndrumă privirea spre cadavrul ce stătea ascuns după un giulgiu alb.Cei doi se apropiară încet de acesta, dezgolindu-l complet.

–E materie sau esență?

–Despre ce vorbești?

–Pe raft, acolo unde erau… ei bine, erau știi tu, scria„ Materia” și „Esența”?

–Materie…

Corpul acesta, în comparație cu cel găsit în hol, părea al unui luptător spartan, trecut cu lejeritate de treizeci de ani și în special: nealterat. Cadavrul părea îmbălsămat și lăsat la răcoare pentru păstrare: era vinețiu și rece ca marmura, pe alocuri sticlos, cu pielea strânsă de parcă ar fi murit fiind prea bătrân și totuși părea revigorat ca și când ar fi fost un viu care dormea liniștit, hainele de mătase neagră cusute cu fir auriu se așezau bine peste carnea putrezită a mortului vinețiu, dându-i postura unui burghez la sfârșit de secol XVIII. Pe arătătorul stâng purta un inel cu sigiliul unui infinit în romb care strălucea în lumina lanternei de la telefon. Bărbații se uitară unul la altul fără a scoate vreo vorbă, se uitară la mortul-viu și din nou unul la altul. Ce știm noi cum mai sunt ăștia vii și morți, nu cumva arătăm la fel?

După puțin timp fostul domn Blackwood îl recunoscu pe cel fără viață ca fiind cel mai drag suflet pe care-l întâlnise și începu să se închise în repetate rânduri:

– Doamne! Dumnezeule mare! Ceva rău se va întâmpla!

– Mai taci! Cum de crezi asta? Loren îi arătă un însemn cicatrizat, scrijelit în carne, pe care victima îl avea pe antebraț, la vederea căruia Robert nu se îngrozi, ci se adânci în gânduri, masându-și bărbia cu mâna stângă – unde dacă te uitai atent i se putea vedea același însemn; în schimb Vans păru vizibil surprins la auzul vorbelor detectivului care urmară:

– Corbii!

Robert Maes se întoarse cu cartea în brațe spre ieșire, continuând să bolborosească:

–Uite un pont: băiatul nu a fost ucis! Cere o expertiză medico-legală, spune-le să se uite după o anumită otravă, ceva care te omoară încet, fără să știi! pe cât se apropia de ieșire cu atât vorbea mai rapid, aproape fiind de neînțeles: Cum e posibil? Doar dacă… o nu… la naiba…

– Cum? Ce vrei să zici? Vorbește mai clar, Maes!

Detectivul se făcu nevăzut, lăsându-l pe Allan Blackwood într-o obscuritate totală. Bărbatul se duse din nou în fața embrionilor odioși și se lăsă pe vine în speranța de a identifica rasa acestora, stăpânindu-și cu greu stomacul și starea de leșin.

În urmă cu mai mulți ani, pe când era mai tânăr, Robert Maes cochetase un timp cu membrii Ordinul Negru, care în speță erau militari și exorciști. Ordinul se destrămase după lupta ultimei generații de exorciști sau cel puțin asta voia el să creadă; tot cam pe atunci aflaseră ceva care ar fi putut schimba întreaga omenire mai ales dacă ar fi picat pe mâinile cui nu trebuie; după lungi experimente și după lungi consfătuiri, care nu aduseseră nici măcar o îmbunătățire descoperirilor făcute, se hotărâse o curățare totală și deci închiderea definitivă a cultului ordinului, căci ceea ce se ridica din săruri, esență, materie, din eprubete și containere era cu adevărat monstruos. Lucrul cel mai important care coincisese cu experimentele oculte eșuate fusese dispariția lui Millo Turner care vrând, nevrând ajutase la realizarea imposibilului, fapt care într-un mod sau altul îi adusese tragicul și dulcele sfârșit la care ar fi râvnit și Maes, oricând și oricum din acel moment și până acum, căci se simțea direct vinovat și în permanență vânat de creatura care bântuie în noapte.

Robert Maes se întrebă în sinea lui ce îi făcuse pe Corbi să iasă la lumină, gândindu-se în repetate rânduri dacă ar fi fost frica de monstrul fumigen ori să fi fost vreo descoperire uluitor de îngrozitoare sau poate chiar să fi invocat din negura timpului pe cineva atât de puternic pe care nici măcar formula, corect folosită, să nu-l mai poată duce înapoi. Bărbatul nu avea răspuns la aceste întrebări, dar era împins de o dorință nestăvilită de a afla.

Loren Vanse rămase singur, după aproximativ jumătate de oră în care se holbase la embrionii morți, începuse să caute indicii – era adevărat că se alăturase lor( adică a Ordinului Negru și al Corbilor) după dispariția lui Tuner, dar făcuse asta pentru a afla adevărul, pentru a vedea în ce se băgase profesorul și să-și răspundă la întrebarea: dacă nu cumva aceste secrete odioase îi aduseseră pierirea. Se apropie de cadavrul de pe masă, privindu-l cu atenție, după ce făcu, din nou, de mai multe ori semnul crucii – după cum se cuvine pentru un mort – se gândi să acopere cadavrul cu giulgiul pe care îl aruncaseră prin încăpere.

Pe când se aplecase să culeagă materialul de jos, începu să audă pași din spatele său, mai apoi simți cum cineva se năpusti asupra sa, neavând timp de reacție se prăbuși la pământ. Persoana care trântise era una solidă, grea și nu avea nici măcar mirosul specific fiecărui corp uman; entitatea( se gândi să o numească așa pentru că ceva îi spunea în sinea lui că ceea ce-l lovise nu era nici pe departe mundan) era îmbrăcată în negru, iar față îi era acoperită de o glugă largă, sub care Allan își recunoscu atacatorul. Individul îl ridică cu rapiditate și-l împinse în zidul din apropriere, așezându-și cuțitul la jumătatea gâtului acestuia. Inima lui Allan Blackwood începu speriat să tremure spasmatic, își simțea inima cum bătea cu putere în piept, din ce în ce mai tare, făcând ca o stare ciudată de amețeală să-l cuprindă:

–Allan! șopti bărbatul. Vai, Allan! Te gândeai că mă vei mai vedea?

– Tu! Cum? de sub gluga largă se vedeau ochii argintii ai bărbatului necunoscut, iar bărbatul încremeni, chinuindu-se să vorbească, însă glasul i se stingea ușor, cuvintele înecându-i-se în apele amare ale regretului: Vrei să mă omori?

– De ce nu te oprești?

– Dacă mă…

– Nu mă lua cu asta! De ce nu uiți?

– Tu de ce nu uiți?

– Încerc să-ți amintesc cine ești!

– Cine sunt? glasul îi tremura tot mai rău, cu toată spaima continua totuși să vorbească: Cine mai suntem?

– Umbre a ce am fost cândva…

– Tu ai fost de la început umbra de care s-au temut toți! Tu ai fost cel închis în Turla Neagră… tu ai fost cel ce bântuie în noapte!

Cei doi bărbați se lăsară încet pe vine, până când atinseră solul cimentat. Allan se lăsă să alunece în brațele bărbatului care, surprins, scăpă cuțitul din mână și începu să-și piardă forma mundană, devenind cu încetul o adunătură de fum negru care bântuie visele muritorilor care-l invocă. În scurta liniște care se lăsase între ei, sunetul de fier căzut pe ciment, fusese mult prea strident, încât Allan tresări, apoi se agăță mai bine de brațele entității, de sub a cărui glugă largă ieșeau aburi sumbrii, de un negru intens:

–Unde o fi Turner? Cum dracului s-a ajuns aici? Să alergăm toți după iluzii, căutând vinovați fără vină!

–O fi mort!

Blackwood continua să-i șoptească entității din fața sa – o descoperise accidental în Turla Neagră a sediului Ordinului Negru pe când căuta indicii referitoare la dispariția prietenului său. Atunci se temuse de fumul care se târa pe zidurile afumate ale turlei cu geamuri acoperite de placaje groase, realizând mult mai târziu că nu entitatea era răul suprem, ci membrii sectei care încă experimentau, în frenezia lor, tainele necromanţiei. Pe monstrul fumigen îl numiseră: Damian Brega, îl invocaseră cu ajutorul unei pietre turcoaz de mărimi incredibile pe care o găsiseră adânc îngropată sub mormântul unui faraon uitat până și de semenii săi, de care nici nu se mai știa și despre care nici nu s-a vorbit niciodată.

Damian Brega era venit dintr-o depărtată lume, unde mundanii nu au acces nici măcar în imaginație, iar această entitate de fum cunoștea atât de multe lucruri încât cu un simplu pocnet al mâinilor ar fi distrus totul în calea sa și totuși era prizoniera unei turle dintr-un oraș neimportant, datorită sigiliilor și formulelor din sărurile prin care fusese trezit – el era esența, iar materia îl ținea înlănțuit.

– Nu cred! Oh,tu, dragul meu, nu mă omorî și tu… – cu mâinile tremurânde îi descoperi capul, lăsând gluga largă să cadă încet peste umerii monstrului.

Robert discutase pe îndelete, aducând afirmații demne de luat în considerare pentru a i se da acordul de a sta în camera secretă. El însuși nu pomenise nimic, nimănui despre ceea ce găsise în cameră, spusese printre altele că se găsise o cameră de care probabil nici sărmanul mort nu avea cunoștință și că i-ar fi mult mai ușor dacă și-ar muta dosarele acolo pentru a nu se tot plimba. În sinea lui știa că acea cameră era mai mult decât voia să pară la prima vedere, iar faptul că Ordinul Corbilor era implicat îl ațâța și mai tare, făcându-l să se simtă direct implicat în toată nebunia asta, care în speță nu era altceva decât un joc de-a șoarecele și pisica prins într-o buclă infinită a ocultismului. Toată discuția lui se încheie cu o cerere de concediu pe care șeful său i-o oferi mai mult obligat, considerând că lucrase prea mult în ultima vreme, iar insistenta cererea de a sta la locul crimei devenea sinistră, așadar rămase respinsă, fapt care îl indignă teribil pe bărbat.

– Bun! Mulțumesc! Da, da, vă anunț eu dacă e ceva!… Da! Am zis„ da”! închise telefonul în timp ce își lua o cafea de la expresorul din hol, vărsând jumătate din conținutul paharului pe mâneca. Oftă adânc, puse paharul pe jumătate gol pe un pervaz și-și masă tâmplele, stătu să se gândească puțin apoi își luă telefonul, pe care-l vârâse în buzunarele paltonului, din nou în mână, căutând numărul fratelui său. Îl apelă, lăsă să sune, dar nu i se răspunse, mai sună apoi de încă două ori, sfârșind prin a lăsa un mesaj vocal: Alex, sunt eu! Da, tot eu… Vreau să știu de ce ai plecat așa pe fugă. Sună-mă!