CAPITOLUL III

5

15 ani de la dispariția lui Millo Tuner, ora 20:00

Mase se trezi vorbind la telefon cu Nora Tuner, sora dispărutului care se mutase în urmă cu vreo cinci ani spre Vest, lăsând definitiv casa lui Millo, de la marginea pădurii, în paragină. Credea că această casă îi adusese tragicul sfârșit al fratelui său și deci se cuvenea să o lase pradă unei morți lente și dureroase. Când Maes o întrebase sceptic la ce se referise când susținuse că auzise țipete înfiorătoare din subteran și că acolo e ceva care trebuie să moară neapărat, Nora i-a răspuns sfioasă că toate creaturile trebuie să moară la final o dată cu casă și cel care le crease, deși ea știa clar că hidoșeniile din subteran puteau trăi mult, foarte mult fără a mânca spera totuși ca Dumnezeu să se îndure și de monștrii și să le curme suferința. La auzul acestor fapte greu de crezut, Robert concise că și Nora este pe puțin la fel de nebună ca și el. Conversația lor se termină simplu, fără a isca noi amintiri sau detalii despre caz, în schimb Nora îi oferi drum liber detectivului să pătrundă în casa blestemată.

În jurul orei opt seara bărbatul, înarmat cu o lanternă și mai mult baterii de rezervă, porni spre casa celui dispărut; cunoștea drumul destul de bine cu toate că niciodată nu intrase în casă – pe vremea când se ocupa de cazul Tuner trecuse de multe ori pe lângă casă în speranța de a reface drumul dispărutului și de a-și putea da seama modul în care se produsese dispariția, însă cu toată stăruința lui niciodată nu obținuse mandatul de percheziție al casei lui Millo Turner. Acum, în lumina unui amurg violet, se afla la ușa aproape căzută a casei de la marginea pădurii – obloanele erau trase, geamurile ferecate cu plachete mari de lemn sau cu scânduri bătute cu stângăcie în cuie, pe dinafară casa te înspăimânta, inspirând frică oricui trecea pe acolo, orice scârțâit te făcea să tresari, orice mișcare a vreunui șobolan îți îngheța sângele în vene. Interiorul era aproape perfect, lucrurile prăfuite se găseau la fel ca în ziua dispariției. Podeaua scârţâia înfiorător sub pașii grei ai detectivului, iar obscuritatea făcea din casă un adevărat templu al demonilor, ajutată de o lună albastră a cărei lumină se chinuia să pătrundă printre obloanele trase. Cu mâna tremurându-i pe lanternă, Robert, începu să caute biroul lui Tuner, considerând că acolo se afla întreaga cercetare a bărbatului. Intra și ieșea rapid din camerele care nu îi atrăgeau atenția, până când se propti în tocul unei uși de la etaj, realizând stupefiat că el și Turner aveau aproape aceeaşi priveliște: Turla Neagră, îi deosebea doar unghiul din care era văzută turla.

O teamă greu de explicat puse stăpânire pe detectiv și-ntr-un acces de spaimă se dădu câțiva pași în spate vrând să fugă, lovind un teanc de cărți pe care nu le văzuse când urcase scările. Cărțile îl făcură să se i se adâncească frica cu cât înainta în citirea titlurilor, printre care se aflau și Cartea morților alături de Necronomicon-ul. Brusc își dăduse seama că nu era singur în casă, văzând în fața ferestrelor masive prin care se oglinde o lună rece, cel mai oribil lucru pe care l-ar fi putut vedea un om. Maes căzu pe holul îngust, înspăimântat lovea din mâini, vrând să treacă cu spatele dincolo de perete, cu toate că tremura și nebunia fricii pusese stăpânire pe sine, încerca cu greu să-și păstreze calmitatea. Pe scaunul din dreptul geamurilor vedea, sub lumina lunii un corp – care până atunci stătuse cu fața îndreptată către fereastră și care acum se întorcea încet cu scaunul rotitor către el pentru al putea vedea – cu chipul schimonosit, tras la față, aproape mumificat, cu haine de stofă maronie găurite , cu ochii larg deschiși, cu capul lăsat într-o parte, cu gura întredeschisă și care cu un deget osos arăta spre ceva.

Entitatea din negură se târa încet de-a lungul pereților, iar ochii săi scânteietori îl fixau pe detectiv. Nu vorbea, nu se apropia – fiind parcă mult superioară unui sărman om paralizat de frică. Maes încerca, fără succes, să aprindă lanterna, însă în secunda următoare, cu o forță uimitoare, dispozitivul de iluminat zbură în zid, făcându-se bucăți și bucățele. Prin semiîntuneric, Robert, putu să descifreze chipul lui Millo Turner, buzele îi tremurau, sforțându-se să rostească:

–Dumnezeule mare!