CAPITOLUL IV


4

Pe paginile îngălbenite ale agendei nedatate, scrisul lui Blackwood – rotunjit și îngrijit – ne lăsa la iveală povestea nespusă a munților nebuniei noastre. Iată, așadar, ce scria Allan în urmă cu cinsprezece ani:

„ Nu cred! Mi-am spus de atâtea ori să nu cred! Și totuși, iată, la dreapta mea stă o Umbră, o mult prea iubită Umbră pe care o simt tremurând la fiecare adiere de vânt! De ce te mai temi, dragul meu Damian? Doar am scăpat de ei, nu-i așa? Te rog, spune-mi că am dreptate! Dar nu Umbra mă îngrozește, ci sicriul colegului meu de muncă, căci da, detectivul R.M. s-a născut, a crescut, a trăit și a murit aici, într-o înfundătură de loc fără scăpare care înghite pe toți cei care trec prin ea, fie și numai în treacăt! Îmi tot repet de ceva timp că poate e doar o coincidență, însă am învățat pe pielea mea, adânc brăzdată de cicatricile care nu mă vor mai lăsa niciodată să uit acest lucru, că nu există sau cel puțin nu mai există, aici, coincidențe…

Iată-mă acum, stând într-un cartier părăsit, într-un bloc părăginit de la marginea orașului, într-o noapte de marți, încercând să-mi pun cap la cap toate descoperirile, toate ideile și toate ipotezele logice care mi-au mai rămas – și nu voi minți că-mi este ușor să fac acest lucru, ci din contră mi-e tare greu, căci toate concepțiile mele adânc înrădăcinate de profesie au fost zdruncinate din temelii în ultima perioadă, însă într-o altă ordine de idei cuvintele parcă nu mi se leagă pe foaie, oprite fiind de o forță invizibilă a răului care bântuie acest mic oraș, nelăsându-l să treacă de bariera purgatoriului. Cu capul rezemat de tocul geamului, cu chipul slab luminat de o lumânare palidă, bătând energic din picior, Damian mă îndeamnă să scriu, așa stâlcit cum pot, tot adevărul și să atenționez pe toți, cei care vor avea curajul să deschidă acest manuscris, că Aravan se apropie!

Așadar, totul a început pe la jumătatea lunii august, când am venit să anchetez dispariția bunului meu prieten, M.T., atunci eram convins de orice, dar nu de grozăviile pe care urma să le descopăr. Am venit încrezător că îmi voi regăsi prietenul, dar am ajuns să găsesc un loc care colcăie de monștrii pe care mințile noastre limitate de mundani nu îi pot înțelege – nici măcar să-și imagineze cum arată aceste anomalii ale lumii nu e în stare omul de rând – încât el nu poate să le confere o formă palpabilă, dar apoi să-i învingă? Vai, sărmanul om, nu va avea nicio șansă!

Orașul acesta în care cândva în anii de studenție mă invitase M. și a cărui invitație o acceptasem cu bucurie, căci pe atunci locurile și oamenii mi se păreau o utopie greu de atins. Probabil această credință mi se datora faptului că îl vedeam un simplu oraș de țară unde m-aș fi pensionat bucuros doar pentru simplul fapt că nu prea îi acordasem prea multă atenție și în treacăt mi se părea fermecător. Acum mă gândesc mai bine, dacă i-aș fi acordat mai multă atenție l-aș fi zmuls pe M. de aici pentru totdeauna – dar V.R.ul l-a tras din lumea reală, mult înaintea mea. Scotocisem înainte să ajung aici prin lucrurile lui M.T. și acolo, printre teancurile de cărți macabre, găsisem un dosar de carton legat bine cu un șnur de lână veche, pe care scria„ materia, esența și negura” sub care se afla un logo ciudat, nemaiîntâlnit de mine până atunci, format din trei capete de ciori care țineau o cruce în ciocurile lor mult prea deschise și unite de-o coroană de laur care purta inițiale: O.N. Urma să aflu că acest O.N. este de fapt cea mai cumplită față a omenirii, dar până atunci trebuie să luăm evenimentele pe rând, altfel nu vom înțelege niciodată acest munte al nebuniei pe care l-am escaladat fără a ne da seama, rând pe rând, fiecare dintre noi.

Primul mare șoc pe care l-am avut a fost când am înlemnit în groapa mortuară, strângând cu mâna tremurândă coada sapei și citind literele înclinate, frumos caligrafiate, de pe sicriu: Robert Maes, dar am zis că începem cu începutul, așadar: în cazul în care nu voi ajunge la final cu descoperirile mele las urmașilor – celor ce îmi vor descoperi corpul – tot ce am aflat până acum.

Voi nota cu inițiale toate numele persoanelor sau ale instituțiilor care ne interesează în mod direct, înclin să cred că se va cunoaște de la sine persoana sau instituția la care mă raportez. Astfel:

– Dispariția lui M.T. –

M. T. a dispărut într-un mod, aș putea spune ciudat, în sensul că întreaga sa dispariție e învăluită în pânza groasă a misterului. Cam prin noiembrie-decembrie, acum cinci ani, unul dintre reactoarele nucleare a explodat – ziarele vremii au notat asta drept un accident, și înclin să le dau dreptate, astfel de accidente se petrec, rar, ce-i drept, însă se petrec. Nu are rost să relatez tot ce s-a scris prin media la vremea aceea, le puteți citi și singuri – cu siguranță mai există câteva exemplare a vreunui cotidian local în arhiva orașului – noi ne vom îndrepta atenția asupra lucrurilor pe care ziarele nu le-au putut relata pentru că nu aveau de unde să le cunoască.

Echipa noastră lucra pe vremea aia la un simulator V.R. – și despre asta s-a scris, întrucât șeful nostru de departament a ținut să împrăștie noua realizare, până aici nimic notabil – interesant este faptul că M.T. mai mult obligat sau poate, dacă stau să mă gândesc acum probabil manifesta o falsă obligativitate față de noi, restul, a participat la acel studiu. Tot pe atunci sub presiunile șefului terminase de montat o serie de cyberbots – aceștia nu trecuseră probele de siguranță, însă sub amenințările Bazei Centrale s-a pornit la drum cu acei cyberbots care ulterior distruseseră aproape totul în calea lor. Să revenim totuși la misterioasa dispariție: simulatorul V.R. nu poate transporta materia dintr-un loc în altul, și nici antimateria și nici nu o poate crea, cu toate astea echipajul primei nave a fost dat dispărut, iar mai apoi echipajul navei de recuperare a murit( tot echipajul în afară de M. T.). Echipajul mort nu a mai fost găsit, primul echipaj care s-a pierdut, de asemenea, nu a fost recuperat întreg, ci doar trei persoane ale acestuia. Ne întrebăm și acum, după atâta timp, cum a fost posibil ca un simulator V.R. să poată transporta materia și să se transforme în materie neagră după o explozie în masă. Aflați, că ceea ce nu s-a scris în presa vremii, a fost faptul că experimentele Bazei Centrale s-au petrecut sub reactorul III al centralei nucleare, iar în momentul defectării roboților supraîncălzirea a provocat o reacție în lanț, ireversibilă, care a produs explozia reactorului și formarea antimateriei. Apocalipsa s-a produs din cauza noastră!

Prima navă dată dispărută la data de 5 ianuarie, RXC39, la bordul căreia mă aflam alături Hexor Macllote și Conner White a pătruns dincolo de înțelegerile noastre, transportându-ne – nu doar mintea, ci și corpul – în Alphalon Zerix, nume dat unei ciudate formațiuni pe care o găsisem cu puțin timp și pe care o localizasem la mii de ani lumină distanță față de orbita Pământului. Ne treziserăm, pur și simplu, în situația în care trebuia să aterizăm forțat cu un simulator instabil pe o suprafață necunoscută – identificasem corpul ceresc, nu și posibilele existente la nivelul suprafeței sale. Cauza morții echipajului nostru a rămas un întreg mister pentru lumea de afară, căreia nu i s-au dat detaliile cuvenite pentru a nu-i înspăimânta pe cei care ar fi vrut vreodată să încerce simulatorul. Acum mă simt obligat să transmit acele detalii, căci omenirea trebuie să afle adevărul pentru a nu mai repeta niciodată greșeala noastră. E posibil, totuși, ca noi să-l fi adus pe Aravan!

La data de 29 decembrie am aterizat forțat pe o suprafață plană dintr-un loc pe care l-am identificat a fi Alphalon Zerix – căci îl examinasem în de aproape fiind interesați de o nouă planetă gazdă, acolo oriunde s-ar fi aflat ea în neantul spațiului, căci omenirea se apropia de inevitabilul sfârșit. Astăzi am pierdut legătura definitiv cu cei doi colegi de bord care au supraviețuit, Hexor a renunțat după acea expediție la lumea științei, iar Conner refuză să povestească ce a văzut în noaptea dezastrului – dacă ar putea spune și ei ce au văzut atunci, poate că mi-ar fi mult mai ușor să arăt lumii ce se află dincolo de negura spațiu-timp.

Pe 29 decembrie ajunși la sol cu radioemiţătorul încă funcțional aveam să transmitem lumii de afară încântarea, neliniștea și grozăviile care ni se arătau în fața ochilor( aveam să aflăm că transmisiunea noastră va dura, cu mici dificultăți, până în momentul în care șapte oameni ai echipajului ar fi fost uciși, iar tabăra noastră ar fi fost devastată de un inexplicabil capriciu al vremii).

Ajunși la sol în jurul orei 2 p.m. am improvizat o tabără din câteva prelate găsite la bordul navei, ne-am făcut un inventar rapid privind combustibilul, alimentele și echipamentele – lanterne, aparate de fotografiat, cartografice, o sondă de forare de dimensiuni mici, echipamente de escaladat, câteva blănuri și multă maculatură ( absurditatea încărcării unei nave v.r. cu astfel de obiecte prindea contur pe cât îmi dădea seama de adevărul ascuns în spatele acestui v.r. – transportatorul la care lucrare M. T. era funcțional, iar noi eram primii care-l testau). Bineînțeles ceea ce am relatat către Pământ în jurul orei 8 p.m. era pueril:

„RXC39, RXC39 către Bază, RXC39 către Bază! Ne aude cineva?

Am fost nevoiți să aterizăm forțat într-o formațiune plană pe care o asemuim unei câmpii joase. Am instalat o tabără în afara navei, încă ne ținem proviziile la bord. De ce nu ne-ați anunțat? Nu știm ce pericole ne pasc la lăsarea întunericului, vom încerca să aprindem torțe. Stop.

Flora este asemănătoare celei de pe planeta noastră. Stop. Încă nu am apucat să vedem împrejurimile, însă vedem din tabără un munte imens care pare că lucește. Stop. Aici sorele are culoarea violet. Stop. E de-a dreptul incredibil ce se află aici, parcă ar fi la dublu un Pământ preistoric. Stop. Trimiteţi-ne de grabă un mod de întoarcere. Stop. Nava este avariată, nu credem că va putea decola. Stop.”

Acesta a fost primul mesaj trimis către casă, au mai urmat încă două mesaje în zilele de după instalare, în care începusem să credem că ne confruntăm cu o planetă încă tânără fără formă de viață avansată și transmiteam plini de energie date despre incredibilul spațiu în care ne aflăm. Plantele erau de dimensiuni extraordinare – le-am relatat cu multe amănunte în comunicatul nostru care ulterior a fost publicat în ziarul local – emoția unei descoperiri care avea să schimbe percepția omului despre spațiu-timp ne invada toate simțurile.

Pe 30 ianuarie am pornit în prima expediție oficială, încercând să cartografiem zona în care ne aflam. Pantele gigantice la o formă de evoluție primitivă erau carnivore în marea lor majoritatea, în râul care s-a dovedit a fi un fluviu de adâncimi mari se puteau observa megalodonţi și mosasauri ciudați ca formațiune, având capetele parcă mult prea late în formă de stea, gurile prea căscate cu mandibula sub formă de cuțit circular, cu solzi sticloși cameleon. Nu am cutezat să traversăm fluviul, riscul fiind mult prea mare.

În data de 1 ianuarie, Conner a reușit să scoată la iveală o peșteră cu ajutorul sondei de foraj, la aproximativ zece kilometrii distanță față de tabăra noastră. Când ne-a dat vestea, am uitat cu toții de spaima cauzată de creaturile asemănătoare mosasaruilor și megalodonţilor, dând fuga către peștera descoperită într-o zonă stâncoasă. Înarmați cu lanternele, cu aparatele fotografice și cu mai multă hârtie de scris am coborât cu ajutorul unei frânghii în peșteră. Stalactite și stalagmitele ne îngreunau trecerea de-a lungul peșterii prin care mișunau mici creaturi asemănătoare gândacilor de bucătărie. Lucrul care ne-a frapat de-a dreptul a fost acela al descoperirii unei peșteri artice într-o zonă aparent tropicală – gheața de grosimi considerabile ascundea în ea rămășițe umanoide adunate cu cele ale megalodonţilor, ale păsărilor în diferitele lor evoluții și ale mamiferelor care semănau izbitor de mult cu cele de pe Terra.

Am continuat să mergem prin pasajul îngust lipsit de formațiuni stâncoase, fotografiind fiecare specimen descoperit și adâncindu-ne în numeroase întrebări referitoare la modul de existență al unei peșteri artice într-o asemenea zone, a rămășițelor ciudate frumos așezate. Ajunși într-un coridor lung unde gheața părea inexistentă am descoperit cel mai odios lucru pe care o persoană îl poate descoperii: noi pe noi. Ne uitam noi la noi cei morți, înțepeniți în stratul subțire al gheții, înconjurând un fel de mamifer bizar de care nu vom fi siguri niciodată. Dar eu știu, era Aravan!

Creatura cu pielea trasă pe oase, neagră și solzoasă, avea ochii închiși, gura larg căscată cu o groază de colți, un fel de membre îi porneau din dreptul vertebrelor cervicale și se ramificau formând aripi membranoase care se terminau cu lame osoase ascuțite, în zona bazinului mult prea lat avea înfășurată o pânză roșiatică, pieptul aducea la lumină niște organe în faza primitivă de dezvoltare asemănătoare cu cele ale mamiferelor dar și cu cele ale plantelor, în zona gâtului se observau cinci despicături care semănau leit cu branhiile, doar că nu ni se mai explica un lucru: de ce avea branhii dacă avea plămânii bine dezvoltați? Era, după ipotezele noastre, o creatură care aparținea ambelor medii, ambelor regnuri. Cu ajutorul încălzitoarelor am reușit să topim puțin din stratul de gheață și să prelevăm monstre din ciudata mumie a necunoscutului, urmând ca mai apoi să luăm pe rând câte un exemplar din fiecare specie pe care aveam să o găsim, să le îmbarcăm și probabil să realizăm scurte autopsii.

Întorși la tabără – eu, Hexor și Conner – căci restul erau în tabără( în număr de trei) și în expediție( restul de patru) am comunicat cele prezente, stabilind între noi să nu spunem lumii de afară despre mumie până când nu am fi avut date clare în ceea ce o privește. În jurul orei 10 a.m. după scurte analize ale monstrelor și a fotografiilor, am transmis spre Terra următorul mesaj:

„Conner a descoperit o grotă arctică. Stop. Încă o cercetăm. E incredibil așa ceva, sus avem climă tropicală, iar dedesubt avem zonă glaciară. Incredibil. Vom reveni cu noi detalii. Stop.”

Acesta a fost ultimul mesaj adresat celor de acasă. în noaptea aceea am stat până târziu pentru a-mi convinge o curiozitate: în peșteră mi se păruse că văd pleoapele creaturii mișcându-se, însă crezând că eram obosit și neacomodat cu noul teritoriu mintea mea îmi juca feste, așadar am luat monstra prelevată de la mumie și am pus-o sub un microscop observând, cu stupoare, celule vii.

În decursul aceleiași nopți s-a petrecut inexplicabilul. În jurul orei 3 a.m. o bufnitură grozavă ne-a făcut să ne impacientăm, trezindu-ne repeziți, am văzut în jurul navei forme umanoide pe care cu greu le distingeam prin obscuritate. Atunci ne-am convins: nu eram singuri, niciodată nu fusesem! Ființele acela bipede, tropăiau, făcând să răsune pământul și într-un grai stâlcit rosteau obsesiv:

„Aravan! Aravan! Aravan!” urmând și bătând pământul cu picioarele ca niște copite. Natura se dezlănțuia și ea în armonie cu adoratorii lui Aravan, fiind un infern dezlănțuit în neant, în urma căruia echipajul nostru a fost măcelărit, disecat în batjocură pe când încă nu-și dăduse ultima suflare. Toți oamenii aceia care se târau înapoi la navă, căci creaturile spărseseră ferestrele și ne apucau pe fiecare, scoțându-ne afară, mi-au rămas întipăriți pe retină pentru tot restul vieții mele. Vedeam membre aruncate nebunesc peste tot, atârnând pe la ferestre, prin parii de la corturi, pe pământul roșu acum, îi vedeam pe camarazii mei mutilați, târându-se agonizant către o salvare. Singurii pe care i-am văzut fugind, și am sperat că s-au salvat, au fost Hexor Macllote și Conner White. Absolut nimic nu ar fi trădat liniștea acelei nopți și a zilelor de dinainte, dar ceva – probabil noi – a dezlănțuit nebunia universului. Nu știu nici până astăzi de ce nu am fost ucis împreună cu restul, de ce am ajuns să fac parte dintre ei, creaturile Alphalon Zerix.

După ce lupta s-a terminat, măcelul s-a înfăptuit, iar Aravan s-a ridicat din mormântul lui de gheață, m-am repezit să adun membrele echipajului, să-i readuc la forma originială – mi-a fost imposibil, m-am spălat în sângele lor în timp ce le săpam cu mâinile o groapă destul de adâncă încât jivinele să nu ajungă la ei. Ce fusese atunci? Nebunia lui Aravan sau nebunia noastră? M-am gândit multă vreme ca nu cumva echipajul să nu se fi ucis singur, într-o nebunie de moment să se măcelărească stângaci și chinuitor, cuprins fiind de febra iluziilor.

A urmat liniște pentru o lungă perioadă de vreme, mai exact până la apariția lui M. T. pe platou. Aflasem de cei doi ultimi rămași ai echipajului nostru, dar nu avusesem curajul să îi privesc în ochi și să le povestesc tot macabrul care se petrecuse. Apoi a apărut M. T. care mă căuta cu disperare și din nou nu am putut merge la el, însă aveam să găsesc o soluție de evadare și aveam să-i iau cu mine.

Îmi pare rău M. nu te-am putut salva niciodată!

Evenimentele s-au petrecut relativ rapid, alphalonii îl venerau pe Aravan – cel care străbate universul, născut din neguri și nemuritor – doar că această zeitate avea nevoie permanentă de o gazdă de aceea a început mare vânătoare. Nu pot descrie pumnalul pe care l-am simțit în inimă atunci când a sunat goarna de vânătoare, iar eu trebuia să plec pe urmele camarazilor mei. M. nu m-a recunoscut pe câmpul de luptă, a continuat să lupte orbește pentru viața sa, iar eu am murit.

Am căzut străpuns de un fel de lance și atunci m-a recunoscut. Nu știu ce s-a petrecut mai departe, pe când m-am trezit eram în simulatorul din Baza Centrală alături de M. T., Hexor și Conner, venindu-mi în fire am început să-i deconectez de la aparatele și așa nefuncționale – se pare că apocalipsa trecuse de noi și ne uitaseră toți, acolo, într-un maldăr de fire și aparate prăfuite. Cei doi rămași ai echipajului meu s-au trezit la realitate într-o panică deplină, însă M. T. a dispărut din nou, precum praful pe care-l sufli de pe ultimul raft unde nu ajungi niciodată, rămânând să strâng între degete scaunul șubred cu pielea crăpată. Mă uitam împietrit cu lacrimi în ochi către cei doi bărbați care încercau să-și revină, căci aveam să asimilăm câteva lucruri: dispariția lui M.T., trecerea timpului care pentru noi fusese doar de două sau trei săptămâni, dar care în realitate reprezenta cinci ani. Ani în care Baza fusese abandonată, distrusă și în care noi fusesem declarați morți.

– Dumnezeule mare! Ce a fost asta?

– Unde e M.T.? Unde e ? – Nu mai e…

În anii ce a urmat mi-am dedicat întregul timp căutării lui M. T. pe care l-am găsit mumificat în locul în care se evaporase din mâinile mele. Acum Aravan avea o altă gazdă…