Capitolul IV — subcapitolul 5 (2)p. 86-91

–Nu pot! Auzi și tu clopotele?

Primul meu contact cu O.N. s-a sfârșit tragic, putrezind timp de aproximativ o lună în subteran alături de alți nefericiți care mi-au precedat – ceea ce le lipsea lor pentru o evadare corectă era Creatura de Dincolo de Neguri, dar până la evadare mi-am petrecut șaizeci de zile aruncând rămășițe printre gratii într-o disperare acerbă, vrând să-i eliberez pe ei înaitea mea, însă mă declar egoist convins, căci voiam doar să tacă, să nu se mai tânguie atât de mult, crezând cu înverșunare că dacă aveam să le arunc femurul, coastele, sternul sau clavicula printre gratii ei aveau să se liniștească și să găsească ieșirea de pe fundul iadului, dar parcă se aoleau mai rău pe holul îngust, împânzit de celule strâmpte, întunecate, umplute și ele cu oseminte. Lipsa de oxigen pe care o resimțeam – chiar dacă de undeva venea un iz de aer curat – umiditatea, mirosul de mucigai, urletele continue ale vântului, cântărețul de caval invizibil, ochii nefirești ai colegului meu de celulă, sângele, pe care într-o primă instanță l-am considerat apă, se prelingea de pe pereții puțului și aparițiile spectrale ale celui pe care aveam să-l numesc mai târziu M.T. m-au făcut să-mi pierd mințile, uitând scopul meu inițial de-a găsi dovezi împotriva O.N., de a-mi găsi prietenul: mort sau viu, vrând cu toată ființa să evadez și să nu mă mai întorc.

Asemenea creaturilor care trăiesc doar în lumina soarelui și pe care dacă le duci la întuneric, într-o peșteră spre exemplu, se vor acomoda foarte greu sau deloc, căci ochii lor nu sunt pregătiți pentru un negru colosal și nu vor știi să se ghideze folosindu-și celelalte simțuri, așa și eu încă de când am căzut în puț și până la următoarea lună plină am bâjbâit prin umbre, ghidat uneori de Damian. Dacă aș fi fost singur nu aș fi supraviețuit niciodată, chiar și cu el alături o parte din mine s-a pierdut pentru totdeauna printre tenebrele O.N.

După o săptănă de frenezie în care subconștientul, conștientul și fizicul meu au încercat cu toate sforțările lor să se acomodeze noii lumi prin spasme, convulsii și delirări, am confecționat rudimentar un briceag din trei falange pe care le-am găurit cu un cui dintr-un vechi pat, aflat la un metru sub mormanul de oase și le-am legat între ele cu ața tivului de la manșete. Mi-au mai trebuit încă câteva săptămâni pentru a-mi confecționa și alte unelte pe care le credeam utile: un cuțit cu lama lungă dintr-un femur și pe care mi l-am așezat tacticos la brâu pe sub haine, un buzdugan din două cranii mai solide, pe care le-am acoperit cu metatarsiene, chinuindu-mă să le ascut, apoi să le fixez pe suprafața ovală, pe urmă am atașat două femururi, atent, legate între ele cu bordura cămașei pe post de coadă – toate astea le-am făcut pe ascuns, căci regulat treceau pe aici străjeri, lăsând în urma lor un zornăit infernal de alamă lovită și râsete batjocoritoare la adresa noastră. Ei aveau să fie primele mele victime, doar că în patrulele lor târzii nu se gândiseră niciodată la un asemenea fapt. Îmi dădusem seama că nu aveam șanse să le prind mănunchiul de chei așezat la brâu, căci ei niciodată nu se apropiau de gratii, așadar îmi confecționam propriile căi de ieșire.

Primul pe care l-am eliberat a fost Damian și aveam să aflu imediat că nu avea să mă ajute cu planul de evadare. Creatura de Dincolo de Neguri nu era invincibilă. M-am îngrozit când l-am văzut transformându-se într-o ființă de fum cu ochii scânteietori în care puteam vedea întregul univers și toată durerea lumilor cunoscute și necunoscute.

– Ce ești tu?

– Cel de care s-au temut toți din încrengătura ta! Dinainte de existența apei și a focului, înainte ca marile maimuțe să prindă formă, eu, cutreieram lumile cuprinse de beznă, sunt Cel…

– De dincolo de Neguri! Cum e posibil?

– Miturile vorbesc despre mine, cei ca tine m-au văzut aeternum aducătorul de moarte, dar eu am încercat să-i salvez de Aravan, cel pe care voi îl venerați!

Am împietrit, vocea îmi pierise, buzele îmi tremurau încercând să mimeze stângace:„ Aravan”, m-am lăsat pe vine, cuprinzându-mi genunchii cu mâinile și ridicându-mi privirea către gaura din tavan prin care se vedea luna – imuabilă și rece.

– Omule!

Cu ochii ațintiți spre mărgeluța argintie de la capătul tunelului, am început să vorbesc ca purtat de transă:

– Mă numesc Allan Blackwood, eu l-am trezit și tot eu l-am adus fără voie aici. Trebuie să-l distrug în numele tuturor celor care au murit!

– Îţi admir hotărârea, dar nu vei putea!

– Nu vei putea tu, închis în turnul tău de fildeș, dar eu voi putea! m-am ridicat din colțul meu și m-am îndreptat spre ușă.

– Nu înțelegi!

– Cred că înțeleg! Damian Brega, ne-am mai întâlnit?

În ziua de 30 iunie am așteptat ora 2:35:06 a.m. pentru a-mi folosi pentru a doua oară cuțitul din metatarsiene. De data aceasta am descuiat ușa. Între timp îmi făcusem o armură osoasă pe care am îmbrăcat-o înainte de a păși afară din celulă. Vechii șamani ar fi fost îngroziți de înfățișarea mea spectrală, dar nici măcar ei nu m-ar mai fi putut opri în acel moment să nu merg pe holul acela plin de urlete. Ei înșiși, șamanii, agonizau acoperindu-mi trupul uscățiv și adunându-și până și ultima fărâmă de magie pentru a mă transforma într-unul de-al lor.

–O`ara h`aara nov` ala`v nov`aiala!cu toiagul osos frumos ornat cu tarsiene și falange loveam în ritm de război, în mod repetat, podeaua din plăci de piatră spartă. Nu pot explica nici până în acest moment ce mi s-a întâmplat, dar îmbrăcat în rămășițele mundane ale celor dinaintea mea, m-am transformat în ei, priveau cu ochii mei, gândeam cu mintea lor, mă mișcam ca ei, vorbeam ca ei, devenisem ei! Din umbră Isus-ul cel Aducător de Noapte mă privea adâncindu-mă în fumul albicios care răsărea la picioarele mele prin crăpăturile podelei. Dansul tribal pe care-l inițiasem căpăta o notă grotescă, sinistră, a practicilor woodoo și moodoo cu mult mai timpurii celor pe care noi, astăzi, le cunoaștem. Zornăitul armurii, loviturile puternice din picioare, clinchetul falangelor de pe căpătâiul toiagului, sunetul de caval care răsuna prin fiecare os, toate la un loc aduceau la viață fumul cel mai alb pe care l-ar fi putut vedea omenirea de rând. Sub lumina lunii cântecele de durere căpătaseră conotații funeste, căci uitându-te mai bine lângă tine nu era un abur izvorât dintr-un râu termal, ci sufletele miilor de sărmani care se prăpădiseră acolo. M-am îngrozit, realizând grozăvia pe care o produsesem: în dansul meu gardienii apăruseră, însă ochii noștri închiși nu-i mai văzuseră și-i omorâseră cu buzduganul, abia când am izbit ultima oară cu arma de perete și m-a împăroşat sângele victimei mi-am dat seama de tot ce făcusem. Am aruncat buzduganul…

– Ce am făcut? fumul s-a risipit șoptind până la estompare:„ Aravan va veni”. Căzusem în genunchi cu ochii ațintiți, de sub coiful osos, la cadavrele desfigurate. Frenezia mea nu durase mai mult de douăzeci de minute, dar ceea ce se petrecuse păruse a fi durat secole. Resimțisem durerea a o mie de șamani, o mie de bolnavi, o mie de muribunzi și căldura a o mie de sori, toate la un loc sub ochii înflăcăraţi ai colegului mei de carceră.

– Ce am făcut?

– Ridică-te nu-i timp de șovăială! mâna lui se odihnea pe umărul meu stâng, iar privirea sa căpătase o pronunțată nuanță de milă și compasiune.

– De ce ți-e milă de mine? m-am ridicat din balta de sânge provocând zornăitul oaselor care se loveau puternic între ele. De ce nu te eliberezi singur? a tăcut. Vorbește-mi! De ce nu te transformi în fum? Doar așa e-n negură, nu? Vorbește-mi!

A continuat să tacă. Monstrul de Dincolo de Neguri tăcea în fața mea, un muribund iluzoriu, criminal cu sânge rece într-un moment de frenezie.

– Vorbeşte-mi! Cine-i Aravan?

–Nu ai vrea să știi… – vocea lui devenise gravă, vorbind parcă de departe, dintr-o lume diferită de a noastră, unde noi, nicicând, nu vom avea acces.

–Vreau să știu!

–Nu ți-au spus umbrele?

Sosise rândul meu să tac. Șamanii îmi șoptiseră îndelung numele demonului care l-a răpit de M. T. de lângă noi, dar am considerat a fi totul în imaginația mea. Doar imaginația mea. Individul din fața mea începuse o dureroasă metamorfoză, încercând să revină la forma inițială, dar nici măcar el nu mai putea face acest lucru. Nu ne naștem monștrii, devenim, precum nici monștrii nu se nasc oameni, devin.

Creatura de fum era înlănțuită în Turla Neagră.

La 5 iulie eram sigur că O.N. știa de evadarea mea, dar era la fel de sigur că știau faptul că nu părăsisem încă clădirea. Petrecusem câteva zile încercând să mă orientez prin galerii cu creatura pe urmele mele. Aflasem între timp că și ea era la fel de blocată ca și mine, căci construcția Turlei Negre fusese proiectată în așa mod încât orice entitate nepământeană să nu poată evada din ea, astfel au putut să-l țină captiv pe Damian, imediat după eliberarea lui din deșert de sub mormântul unui faraon uitat până și de semenii săi, de care nici nu se mai știa și despre care nici nu s-a vorbit niciodată. Acel faron purta, nu doar în chip simbolic, numele de Aravan.

Nu a trebuit să urc niciodată în vârful Turlei Negre, căci aflasem lucrul de care mă temeam cel mai mult, aici în subteran: M.T. lucra pentru O.N. Într-una dintre încăperile care nu erau prevăzute cu grilaje groase am dat peste un birou de lucru. Pentru un moment negasem existența acelui birou, și cu atât mai mult legătura vizibilă dintre M. T. și Institut. Încăperea, vizibil răvășită, ascundea rafturi întregi cu substanțe de un verde murdar în care pluteau embrioni mutanți de o hidoșenie absolută – păreau că se holbează la mine cu ochii bulbucaţi, de parcă m-ar vedea și m-ar analiza continuu – masa de lucru era împânzit de documente, notări, cărți și câteva exemplare de pe Alphalon Zerix.

–Nu se poate!

Damian aprinsese o lumânare, ușurându-mi căutările, dar îmi doresc și astăzi să nu se fi întâmplat asta, îmi doresc să nu fi aflat niciodată. Foile erau scrise toate de mâna lui M.T. într-o limbă stranie, despre care Damian Brega mi-a spus că e limba sacră a celor de dincolo de lumi. M-am întrebat de unde ar putea cunoaște M. T. o asemenea limbă, dar mai apoi mi-a trecut prin minte o idee îngrozitoare și puerilă, desprinsă din filmele S.F. Ideea i-am zis-o imediat bărbatului de lângă mine:

–Dacă Aravan e M.T.?

M-a privit șocat pentru o fracțiune de scundă, apoi a aprobat tăcut, eu am continuat să râd, nevenindu-mi să cred că bunul meu prieten era posedat de o entitate cosmică, dar apoi am realizat adevărul: M.T. era Aravan. Scrisul înclinat, ordonat, rotunjit pe care i-l știam atât de bine se schimbase – vedeam asta cu cât analizam notițele datate – era unul grăbit, alungit, scris într-o limbă odioasă – pe care fiecare dintre noi a ajuns s-o vorbească involuntar – care ne vorbea despre materie, esență și săruri. Aceste trei elemente formau un tot universal pentru a aduce un spirit într-un corp, pentru a plasa conștiința unui mort în corpul unui viu. De ce ar face cineva așa ceva? Mi-am răspuns mult mai târziu la întrebare, veți afla și voi mult mai târziu, acum este important O.N.

Așadar aflasem că M. T., adică Aravan, avusese legături cu O.N., nu este nimic notabil aici atâta timp cât O.N. venera monstrul din Alphalon Zerix. Moonrix îmi spusese cândva că Aravan era un zeu antic, un fel de Zeus, de Dumnezeu, Allah, Buda, un zeu care fusese creatorul tuturor și care spre deosebire de ceilalți, fusese distrus de însăși supușii săi. Aceștia, primii oameni, îl întemniţaseră pe zeul lor într-o grotă adâncă unde nicio jivină nu ar fi avut acces, îl puseseră într-un amestec care nu ar fi putut permite niciunei ființe care nu alphaloniană să evadeze, astfel Aravan dormise decenii până la sosirea noastră. Noi îl eliberasem cu forările noastre.

Interesant este faptul că M.T. cunoștea ceea ce se va petrece. Nu îmi pot da seama de unde M.T. sau O.N. aflaseră de Aravan, sau cum se exista un cult al său atât de departe de originea sa, însă cert este că M.T. a proiectat simulatorul folosindu-se de alchimia veche a șamanilor care vrăjeau cu apa și focul. Ne-a sacrificat pe noi pentru a-l învia pe el. Documentele pe care le-am găsit fuseseră datate cu câțiva ani înaintea existenței prototipului nostru, M.T. plănuise totul de la bun început – nu știu dacă sub influența hidoșeniei sau nu. Îmi cunoșteam de mult timp prietenul și știam că are o atracție nefirească către alchimie, spiritism, ocultism și tot ce ține de mister, însă pusesem această pasiune pe baza meseriei de cercetător, acum, când îmi reamintesc toate schițele cu mutații, toate desenele experimentelor sale și toate adnotatele lui îmi dau seama că M.T. aflase dintr-o legendă veche, asemenea planetei Nibiru, despre un anume Aravan și despre anume formule„ magice” care ar fi putut transpune conștiința dintr-un trup în altul. Nu-mi dădusem seama de scopurile sale când începuse să abandoneze munca de laborator în detrimentul celei de teren, își făcuse ciudate legături cu antropologi și arheologi ţicniţi care-i procurau tot felul de artefacte, uneori chiar și trupuri, alimentându-i căutările deșarte de readucere la viață a lui Aravan. Reușise. Simulatorul fusese, cel mai probabil, poarta de acces către zeul dispărut.

– Cum de nu am știut asta?

–Te-a înșelat…

–Nu ar fi făcut asta niciodată! Ceva s-a schimbat, nu ăsta era M.T.!

–Aravan are multe căi de a lucra!

–Înțeleg! Damian, urmărește-mă cu atenție: de două săptămâni stăm aici, în biroul ăsta, iar ei nu ne caută! Înțelegi? Ei știu de noi și știu că am descoperit asta, dar ne țin aici pentru că au nevoie de victime…

–Sunt un zeu, nu mă vor putea omorî!

–Nu în forma ta, dar ca om? Te vor omorî! Fii atent: M.T. a urmărit firul întins de O.N., înseamnă că cineva din Institutul știa de Aravan, cum de știa nu mai are importanță, iar acel cineva i-a furnizat pontul prietenului meu. A făcut singur, apoi, unele legături și a ajuns la formulele pentru esență, materie și săruri. Banal, nu?

–De ce te interesează atât de mult un om?

–Pentru că mi-a fost prieten, iar el a dezlănțuit iadul chiar sub nasul meu fără ca eu să știu, fără ca eu să-l pot ajuta! nu mai încercam să-mi stăpânesc plânsul, mă lăsasem pradă lui.

–Te simți vinovat de ceva ce nu ai făcut?

–Cum ai înțelege? sprijinit cu palmele de blatul mesei, cu capul plecat, continuam să-mi vărs amarul, trăgându-mi nasul zgomotos. Brațele lui îmi cuprinseseră umerii, apoi tot corpul, iar buzele sale calde îmi șopteau fremătătoare, făcându-mă să mă opresc din plânsul spasmatic, înțelegând gravitatea spuselor lui:

–Ia`v ota on`ta, tav`man`vs dextra ma! încă pierdut în căldura brațelor sale, l-am întrebat cu glasul tremurând:

–E oare… posibil?

–Înțelegi ce-ți spun?

–Limpede ca lumina zilei! Dumnezeule, cum e posibil?

Un psihanalist german spunea într-o lucrare de a sa că noi, oamenii, am mai trăit ce trăim acum, că noi înainte de-a ne naște din nou ne-am întâlnit cu toate sufletele, ne-am tocmit cu ele și ne-am trasat pe o hartă destinul vieții pe care o vom avea. Tot el spunea că vom avea alături de noi sufletul pereche, sufletul geamăn, și multe alte suflete care au menirea de a ne ghida. Sufletul pereche ne poate iubi, ne poate învăța ce am vrut să învățăm și ne putem uni sau nu cu acesta. Dar ce se întâmplă când apare eroarea în matrice? Ne amintim de cei care am fost cândva – nu ne amintim pe de-a-ntregul, ci doar o fărâmă, un ciob de fragment, de jurământ spus cândva celui ce ne-a completat. Două lucruri care se completează perfect și de care omul are nevoie formează un întreg: de ochi ai nevoie pentru a te ghida, de mâna dreaptă pentru a lupta și de un jurământ pentru a le lega. Sufletele, proiecțiile astrale, călătoresc în timp și spațiu pentru a se găsi, iar noi – ochii și mâna – ne-am reunit în cel mai bizar mod: unul mundan, altul etern, dar asta este o poveste pentru o altă dată, căci în mod deliberat ne interesează dispariția lui M.T.