Capitolul IV

Subcapitolul 6 (1)

R.M.

Aș fi vrut să-l găsesc din nou pe M.T. și să-l rog să-mi spună, drept, ce-l determinase să apuce căi atât de greșite, dar nu mai aveam de unde să-l iau, căci dispăruse de parcă l-ar fi înghițit pământul, iar eu stăteam neputincios, speriat și oripilat de creaturile din subteran, în casa lui. De când aflasem adevărul despre el mai putea dormi, somnul devenise un afrodiziac pe care doar zeii îl mai puteau gusta. Zeii și Damian – liniștea lui îmi provoca neliniște. Aș fi plecat din orașul acesta blestemat încă de când scăpasem de Ordin – sau cel puțin așa mi-a plăcut să cred tot timpul, că eu, Allan Blackwood, scăpasem pentru totdeauna de O.N. dar știam totuși că nu aveam să scap niciodată. Mă gândesc, acum, cât de egoist, laș și cât de naiv putusem să fiu în cele două săptămâni în care după ce citisem și recitisem scrisorile lui M.T. încă credeam că-l pot salva, de fapt eram convins că acolo undeva se află adevăratul M.T. pe care creatura din Alphalon Zerix mi-l răpise și aștepta să fie eliberat. Mă închisesem în dormitorul său, înfășurat în cearceafuri, afundat printre perne, morocănos mai tot timpul, stând cu draperiile trase, simțind că până și soarele avea să mă păcălească cu ceva dacă-l lăsam să mă vadă.

Ziua lâncezeam, plângându-mi de milă, iar noaptea când insomniile își făceau apariția mă apuca un straniu sentiment de-a mă ridica din pat și de-a mă apuca de căutat. În fiecare noapte începeam să caut ceva ce nici măcar nu știam cum ar trebui să arate, împins parcă de o forță nevăzută scotoceam și scotoceam la nesfârșit, vrând să descopăr un mare nimic. Mă duceam adeseori noaptea, tiptil, în biroul lui M.T. și mă uitam spre Turla Neagră, gândindu-mă că dacă pentru vechiul meu prieten fusese de un mare interes acea bizarerie sumbră, atunci și pentru mine avea să fie.

Două săptămâni mi-au trebuit să mă învârt în cerc printre mormanele de documente și cărți pentru a concluziona că mă aflam în mijlocul unui labirint. Într-o seară, pe când nu puteam de fel să adorm îi spusesem lui Damian:

– Nu înțelege greșit, dar trebuie să intru în poliție!mă privea sceptic și totuși mă aproba tăcut, fiind curios de noua mea idee: Cunosc pe cineva care m-ar putea ajuta! Gândește-te, M.T. a locuit aici, nu?

– Așa-i!

–Să uităm de toate astea, la secție ar trebui să existe câteva documente, o arhivă, orice!

–Te agăți prea mult de ceva ce știm amândoi că nu va mai fi…

–Nu mă privi așa!

–Așa?

–Cu milă, Damian! Nu mă privi cu milă! dar continua să o facă, până și zeilor le pare rău de mundaneitate, atunci când o văd că se află la capătul puterilor ei limitate.

–Nu te privesc cu milă, chèrie! Te privesc cu îngrijorare…

–Te îngrijorez? nu-mi răspunsese, în schimb se ridicase de pe pat, îndreptându-se spre fereastră, privind pădurea învăluită în răceala lunii. Mare și argintie era luna din noaptea aceea, cum nu mai fusese niciodată, și lumina totul făcând întunericul să dispară. Rămăsese tăcut, iar eu plecasem din încăpere. A doua zi aveam să merg la secția de poliție, iar el trebuia să rămână acasă și să supravegheze creaturile. Tăcuseră de prea mult timp, iar prea multă liniște nu aduce niciodată vești bune.

După cum am spus anterior, a doua zi m-am îndreptat spre secția de poliție, mi-am reluat numele de Loren Vans și m-am prezentat drept detectiv. Mi se făcuse un scurt instructaj, cât să se respecte protocolul, iar apoi am fost lăsat să cutreier pe unde doresc. Îmi doream să ajung la arhivă, dar era încă mult prea devreme și nu-mi doream să atrag atenția asupra mea. Bătrânul Alden Andamanescu, cel care mă ajutase cu postul din cadrul secției de poliție, mă rugase să-i fac o scurtă vizită, ceea ce și făcusem, doar că bătrânul corb se hotărâse să moară.

Corbii întotdeauna au fost diferiți: atunci când erau descoperiți trebuiau să dispară cu totul, la ei nu exista cale de mijloc și nu conta ce era în joc( viață, familie, prieteni, carieră) pur și simplu secretul era mult mai important. Așadar îl găsisem pe Alden în apartamentul său, imobil, lungit în mijlocul camerei de zi și nu în ultimul rând mort. Mă panicasem căci dacă un corb murea ceva grav se petrecuse sau avea să se petreacă – ei nu erau niciodată oamenii care să fie descoperiţi, atâta timp cât nici măcar ei între ei nu se cunoșteau prea bine era aproape imposibil să fie detectați. Am anunțat cadavrul descoperit și m-am dat drept un chiriaș – știam că bătrânul închiria adese ori apartamentul său și m-am folosit de această informație. La fața locului a apărut detectivul R.M. care la prima vedere mi s-a părut un om nesăbuit, incompetent și neserios, dar mai apoi mi-am dat seama cine era cu adevărat.

Am ajuns să lucrăm împreună fix a treia zi, mi-l amintesc că era sceptic, neîncrezător, verificându-mă la fiecare pas, iar eu trebuia să-mi păstrez o oarecare imagine integră, căci aveam să ajung la arhivă și să-l caut pe M.T., însă mult mai târziu aveam să aflu că R.M. era cel pe care-l căutam în tot acest timp.

–Crezi că e bine să te apropii atât de mult? mă întrebase Damian într-o dimineață până să plec la secție.

–Suntem deja mult prea aproape! cu cana de cafea în mână, încercam să-mi fac loc și să ies din casă, dar de fiecare dată Damian îmi bloca calea.

–Ascultă-mă, e un joc periculos!

–Chiar tu mi-ai zis că Aravan trebuie distrus!

–Trebuie, e adevărat! Dar nu e lupta ta, înțelegi? continua să mi se pună în față, nelăsându-mă să trec, lucru care îmi punea răbdarea la grea încercare.

–Ba e, mi-a răpit prietenul! a tăcut pentru un moment, dându-se la o parte, dar m-am oprit în tocul ușii când l-am auzit vorbind:

–Știi și tu adevărul…

–Te rog! l-am oprit, căci știam ce avea să-mi spună și ceva în pieptul meu pulsa dureros când auzea acel adevăr insuportabil – chiar și diavolul a fost bun la început, oare ce ne face să ne gândim că nu ar mai putea fi încă bun? De ce M.T. nu ar putea avea o explicație plauzibilă care să-i explice fiecare acțiune odioasă? Țineam și cu dinții de nevinovăția sa, deși văzusem de ce putuse fi în stare, însă atunci când o persoană dragă greșește față de noi avem tendința de-a închide ochii și de-a ne preface că nimic rău nu a existat și încercăm să căutăm și în cel mai negru abis al iadului o licărire slabă a unei speranțe, să ne dovedim nouă înșine că individul acela este așa cum îl vedem noi, ci nicidecum monstrul pe care îl vede o întreagă umanitate.

Închizând ușa în urma mea, auzisem glasul lui Damian, stins, trist și plin de îngrijorare:

–Promite-mi că vei avea grijă! dar nu i-am mai răspuns, mi-am continuat drumul.

Cât timp el stătea și își planifica fiecare mișcare pentru a-l învinge pe Aravan – știam că trebuia distrus, dar inima nu mă lăsa, acolo undeva încă era prietenul meu – eu aveam să merg la secție și să investighez alături de R.M. moartea lui Alden și a celor care urmaseră după el. La aproximativ o săptămână după ce l-am găsit mort, am dat peste un laborator și m-am îngrozit din nou citind pe rafturi: materia, esența, sărurile. Simțeam că mă apropii de un labirint și mai mare din care nu aș mai fi avut scăpare, dar o dată pasul făcut nu mai avea cale de întoarcere, iar eu făcusem mai mult de un pas înainte.

R.M. părea bulversat de cazurile care păreau fără rezolvare, aveam trei persoane moarte și niciun suspect – dar știa la fel ca mine că cele trei persoane se sinuciseseră cu toate astea mă suspecta pe mine, dar nu voia să o recunoască – dar ce m-a intrigat cel mai mult a fost fratele său A.M. Nu cunoșteam familia M. și nu mă puteam pronunța în privința lor, dar după puțin timp în care îi urmărisem pe frații M. și în care auzisem dese ori șușoteli referitoare la M.T. mă hotărâsem să-i cercetez. Astfel planul de a ajunge la arhivă pentru a lua documentele lui M.T s-a transformat în a ajunge la arhivă și a lua documentele fraților M.