Capitolul IV, subcapitolul 6 (partea aII-a)

Într-o după-amiază, pe când coborâsem în subteran, analizând cu interes documentele împrăștiate și exemplarele din cuști – a căror structură o schițasem, atent, pe mai multe foi – m-a străfulgerat o idee îngrozitoare, cutremurându-mă mai apoi la gândul care-mi putuse trece prin minte, moment care culminase cu urletul agonizant al unui specimen asemănător cu temutele creaturi de la stația Vorniam. Cu puțină speranță în sân m-am ridicat de la masa de lucru, mi-am luat lanterna și m-am îndreptat pe coridorul lung, boltit cu arcade monstruoase din saponit, ai cărui pereți gravați cu arabescuri înfricoșătoare mă făceau de fiecare dată să mă întreb, zadarnic, la ce cult straniu aderase M.T. Arabescurile în marea lor majoritate înfățișau o istorie primordială a unei societăți supradezvoltate și cel mai probabil analogia pe care o făcusem imediat se datora repertoriului vast al literaturii oculte de care dispunea subconștientul meu, căci doar așa îmi pot explica de ce m-am gândit, aproape instant, la Cei Străvechi din sinistrul Necronomicron – pe care, de altfel, bunul meu prieten îl deținea și pe care mai mult ca sigur că-l cercetase în amănunt. Pe cât înaintam spre cuștile entităților, cu atât mi se conturau mai mult idei asupra celor găsite și cu atât mai mult simțeam că nu cunoșteam nici măcar un grăunte din imensul labirint. Totuși înainte cu două zile mă hotărâsem brusc că aveam să cobor în subteran, sugrumându-mi orice tip de teamă și înarmându-mă cu hotărârea, curiozitatea și încăpățânarea cercetătorului, căci îmi propusesem să cartografiez întregul lanț al catacombelor însperanţa descifrării mecanismului de gestionare și de creare al creaturilor, dar mai ales mecanismul care-l făcuse pe M.T. inuman.

Mă opream din când în când să cercetez grabnic arabescurile care mi se descopereau și a căror măiestrie mă fascinase de la bun început. Ignorându-mi starea de greață pe care mi-o provoca izul de sulf combinat cu un gaz neidentificabil care venea din camerele săpate în balzat, m-am așezat turcește pe calcarul prăfuit și ca un copil mi-am împrăștiat sulurile de hârtie pe care, cu un cărbune rupt, m-am apucat să schițez, stângaci, arabescurile. Îmi pusesem lanterna într-o deschizătură, cu diametrul de 50 de centimetrii și cu o lungime de aproximativ de 20 de centimetrii, în așa fel încât să poată lumina suprafața de perete care mă interesa.

Creatura continua să țipe, făcându-și ecou prin galerii, dar nu-i acordam prea mare atenție, ne obișnuiserăm cu astfel de ieșiri zgomotoase – cel mai greu ne fusese în prima săptămână de la descoperirea lor, dar apoi ne-am împăcat cu ideea existenții unor astfel de monstruozități sub dușumea, considerându-le chiar utile dacă aveam să le readucem la forma originală. Toată atenția mea se îndrepta, acum, asupra cifrului de puncte și curburi. Damian coborâse în puțuri într-o încercare de-a subjuga creaturile și de-a le ajuta să se întoarcă la forma cea dintâi a lor – tot el era posibila cauză a agonizării lor. Nu dorise niciodată se mă ajute cu cititul hieroglifelor dintr-un motiv cunoscut doar de el. Nu pot să vă spun cu exactitate în ce moment al freneziei mă cuprinsese nebunia, dar cert era că-și întinsese aripile ascuțite deasupra conștiinței mele și nu mă mai lăsa să evadez. Firesc ar fi fost să fug, să uit cele întâmplate la O.N. nicidecum să mă agăț de o Morgana și să demarez o întreagă investigație polițieneasco-antropologică, dar am făcut-o și adeseori mă gândesc că am făcut alegerea corectă, căci acum pot avertiza pe alții.

Arabescurile de la intrarea în galeriile întortocheate de spanoit și ardezie erau de o tehnică desăvârșită cu o vechime estimată, în urma expunerii la carbon paisprezece, de aproximativ 30 de mii de ani, ceea ce avea să însemne că cu cât ne adânceam în labirint cu atât aveam să ajungem la gravurile primordiale din timpul glaciațiunii sau poate chiar de dinanite de formarea formațiunii denumită Pangea, de pe vremea, poate, când Cei Străvechi sosieră pentru colonizare. Sau poate că înainte de Cei Străvechi a mai ajuns cineva de care până acum nu s-a știut. Gravurile de la începutul culoarului erau rarefiate, de dimensiuni relativ mici, acoperite de calcar din loc în loc și, care, înfățișau o istorie relativ recentă a celor care locuiseră acolo. Cele în fața cărora îmi desfășurasem sulurile de hârtie erau o ciudată combinație între primele picturi rupestre și cele mai elaborate tehnici postmoderniste – lucru care poate să ne facă să ne gândim la posibilitatea unui palimpsest – toate înfățișând aceleași curburi îmbinate cu puncte, reprezentate în oglindă, și entități coșmarești asemănătoare lui Aravan, ceea ce m-a dus cu gândul la o întreagă populație nefirească a primilor locuitorii( puteți să-i numiți, metaforic, „ primii oameni”). Gravurile erau de dimensiuni eroice, plasate pe fășii întinse de perete, cu margini fie bolțite, fie sculptate în spanoit, ținând locul unui fel de ramă. Aveam să aflăm mult mai târziu că Aravan nu era zeul imaginar adulat de secte formate din oamenii care se abandonau unei nebunii dionisiace, ci că acesta era printre ultimii supraviețuitori ai unei colonii străine, venită din lumi îndepărtate pe când Pământul era încă tânăr și despre care vechile legende încă mai vorbesc, înăbușit și cu sfială, chiar și în zilele noastre. Ceea ce legendele înfiorătoare despre ființele cu aripi membranoase, branhii, tentacule și colți, nu ne spune cu exactitate, dar despre care mi-am dat seama spre finalul cercetării, era lucrul esențial pe care noi ar fi trebuit să-l luăm în calcul de la prima gravură: supraviețuitorii căutau calea de întoarcere acasă într-o perpetuă nebunie predestinată eternității, întoarcere care nu mai putuse să fie înfăptuită din oarecare motive. Nu am arătat niciodată fotografiile, schițele sau notițele mele vreunui coleg de la Universitate, marea lor majoritate le-ar fi considerat puerile, dar oricât de banale ar părea le voi atașa la finalul jurnalului în speranța că le veți analiza și veți înțelege de ce să vă feriți sau cu ce să luptați.

E ciudat modul paradoxal de funcționare al omenirii, care vorbește despre haos, dar care, în necunoștință, nu realizează că ea, în totalitatea ei, este adevărata generatoare de haos. Când fapte inexplicabile, asociații manipulatoare odioase în superstraturile lor, ies la lumină omenirea tinde să adopte cea mai violentă repulsie, negând cu vehemență ceea ce probabil le-ar spune un alt om – oamenii tind să judece mai mult atunci când sunt cuprinși de frică și să se îndepărteze, batjocorind chiar pe cel care le aduce în fața ochilor un fapt pe cât se poate de real, chiar și eu în urmă cu cinci ani aș fi râs copios dacă mi-ar fi spus cineva de grozăviile pe care le-am descoperit, dar acum înțeleg: cel care vorbește nu e un conspiraționist, nici un nebun, nici un fantezist, nici nimic, e un om care trage semnalul de alarmă pe care mulți nu-l vor auzi niciodată. Tocmai din acest motiv nu am permis nimănui, până la acest moment, să se avânte în cercetările mele: oamenii nu ar suporta să afle de existența unui demon ca Aravan – pe care oricum și l-ar nega instant.