Capitolul IV, subcapitolul 6 (partea aVI-a)

Damian s-a ridicat la rândul său și mi s-a alăturat, confuz, vorbindu-mi:– Ce vrei să spui?

Pe moment nu i-am răspuns, am ieșit din casă urmat de partenerul meu care nu putea înțelege brusca mea ieșire. Dădeam zor plimbării mele nocturne pentru a ajunge cât mai repede cu putință, iar tot drumul către cimitir i-am povestit pe îndelete ideea care mă făcuse să iau o asemenea decizie, anume: R.M. făcuse parte din O.N. iar ei ajunseseră la experimentele lui M.T. sau poate că M.T.( Aravan) îi contactase în speranța unui sprijin, însă ei au folosit informațiile în scopuri proprii. Urmând să realizeze o întreagă serie umană de produși în eprubete, adică să-i creeze pe cei pe care îi numeau ultima generație de exorciști, iar în urma acestei ultime realizări O.N. să fi pornit un simulacru de luptă a celor creați cu cei vechi. Se prea poate să fi apărut o eroare în matrice – simulatorul V.R. care să-i fi oferit lui M.T. salvarea către Alphalon Zerix, acolo unde se afla mutat vechiul trup al lui Aravan. Momentul transmutației pare să fi fost mult înainte, dar păstrarea cadavrului părea a fi doar un fel de aducere aminte sau poate că, în obscura sa luciditate, Aravan se gândea să-și refacă trupul, unicul compatibil cu distanțele lungi spațiu-timp. După scăparea lui M.T. și dezlănțuirea celor creați de O.N. trebuia justificată lupta care lăsase în urmă mai multe victime decât s-ar fi așteptat, astfel găsiseră țapii ispășitori perfecți: frații M., iar restul condamnaților la moarte nu fuseseră alții decât cei creați. Dacă aveam dreptate atunci O.N. era adevărata verigă malefică a lanțului, și mă gândeam că, printr-un misticism necunoscut, celălalt supraviețuitor( anunnaki – Joseph Hantk, posibil muribund) luase corpul inert al tânărului A.M. și îl supusese tranziției. Doar că de această dată transmutarea nu fusese posibilă, sau Joseph Hank voise să se ascundă, căci a co-existat împreună cu conștiința bulversată a lui A.M.

Tranziția lui M.T. în R.M. se produsese mult mai târziu, dar nu după venirea noastră de pe Alphalon Zerix, atunci când văzusem corpul lui M.T. descompunându-se. Așadar Jospeh Hank ajunsese înaintea noastră și realizase schimbul. Dacă teoria mea era corectă și nu era parte a halucinațiilor mele, atunci aveam să descoperim un sicriu gol.

Înarmați cu cazmale și lopeți am intrat, încrezători, pe poarta cimitirului, într-o noapte de miercuri spre joi pe când pământul era luminat de un rece-argintiu al imortalității. Țineam pe un umăr lopata și o rariță cu câteva lucruri indispensabile, și în cealaltă mână țineam strâns dosarul morții lui R.M., răsfoindu-l grabnic în speranța descoperirii locului marcat, doar că însemnările ne spuneau, vag, că mormântul acestuia se afla spre partea vestică, situat fiind în apropierea mormintelor vechi ale orașului. Opriți lângă o criptă am lăsat rarițele jos și am scos notițele noastre despre primii vizitatori. Dacă într-adevăr celălalt supraviețuitor scosese trupul lui R.M. din groapă atunci ni se trezeau în minte alte două chestiuni care nu puteau fi omise și care ar fi făcut plauzibilă transmutația, anume: Cum a reușit Jospeh Hank să transpună esența într-o materie descompusă? Și de ce îl alesese tocmai pe R.M? Răspunsul celei de-a doua întrebări am aflat-o prin analogie, pentru a înțelege urmăriți cu atenție ceea ce urmează să scriu:

J.H. = A.M.

A.M.= fratele lui R.M.

Din aceste formule simple, e lesne de înțeles că trezirea lui R.M. din morți fusese pentru o mai bună acoperire, nimeni nebănuind pe cei doi frați M., cu atât mai puțin cu cât locatarii orașului nu ar fi știut niciodată de incidentul din cadrul O.N. în urma căruia bărbații muriseră. Cât despre prima întrebare aflați că după ce am analizat cu atenție pentru mai bine de trei ceasuri notițele ne hotărâsem să căutăm un saponit pătrat cu șase puncte dispuse circular pe suprafața sa, alipit unei lespezi – acest saponit pătrat se găsea și pe mormintele din piața centrală, cele atât de încântătoare, traversate de basoreliefuri mitice realizate, poate, de cei mai iscusiți meșteri; așadar dacă celălalt supraviețuitor îl deshumase pe R.M. avea să lase un indiciu știut doar de el în semn de omagiu, întrucât cei vechi acordau o deosebită importanță celor trecuți în neființă, fapt care ne-a făcut să ne gândim că a acționat sentimental și de această dată. Am fi pierdut mult prea mult timp răscolind toate mormintele și un cimitir răscolit ar fi atras atenția, dar căutarea unui semn pe o lespede, deși minuțios, era cea mai inteligență acțiune la acel moment.

Spre ora patru dimineața Damian mi-a atras atenția asupra unei lespezi cu o formațiune ciudată de agat dispusă circular pe marmură, acoperind numele posesorului său. Mormântul misterios, așezat la periferia locurilor de veci, aproape că dădea spre o groapă de gunoi adâncită într-o râpă și cu crucea jumătate scufundată în solul de turbă, ne trezise interesul în mod deosebit, gândindu-ne că cel care acoperise numele defunctului nu încăpea îndoială să nu fi fost Jospeh Hank – înlocuise, ce-i drept saponitul cu agatul, fapt care ne pusese puțin pe gânduri. De ce nu distrusese lespedea? Ar fi putut uita locul sau îl păstrase ca măsura de siguranță?

Totuși la ora patru și treizeci de minute dimineața, am început a săpa groapa mortuară care avea să ne arate dacă ceea ce gândiserăm era adevărat sau nu. În mod normal morții noștri se îngroapă la o adâncime de aproximativ doi până la patru metrii( în zonele cu tendință de alunecare a terenului), dar ceea ce diferenția această așezăminte era la o primă analiză nișa nefirească de douăzeci de metri, cu o lungime de șase metri și cu o lățime de patru metri și jumătate la care era așezat sicriul și de jur împrejurul căruia regăseam straturi considerabile de cărbune și argilă albă. Înainte de a descoperii straturile neobișnuite, pe la un nivel de șase metri subteran, îmi proptisem cazmaua de unul dintre pereții gropii și îmi aprinsesem o țigare, moment în care fusesem luat prin surprindere de o vâlvătaie albastră care aproape mă învăluise, dacă nu ar fi fost Damian să reacționeze aproape instantaneu. După o altă scurtă pauză în care îmi recăpătasem stabilitatea de sine și-mi alungasem frica, în timp ce partenerul meu continua să sape, am realizat că ne aflăm în fața unei grote de foc – ceea ce ne aducea alte semne de întrebare. Grotele de foc nu sunt străine arheologilor, căci reprezintă o disociere a compușilor organici din camera mortuară în urma cărora se produce un gaz inflamabil pe care localnicii îl numesc în manieră simplistă„ gaz de baltă” și care posedă o componentă importantă denumită: metan, care fiind o hidrocarbură are densitatea jumătate din cea a aerului și arde cu flacără albastră, iar mormintele din care țâșnesc flăcări de o asemenea natură au fost botezate, în termeni populari, „gropi de foc”. Lucrul care m-a frapat a fost următorul: în cazul celorlalte gropi de foc exista un cadavru, în cazul nostru cadavrul fusese dat dispărut. Cum era posibil?

Ajungând la sicriu ne-am grăbit să ne validăm teoria, dând peste o altă surpriză mult mai uluitoare față de precedenta. Stăpânul mormântului dispunea de trei sarcofage, închise etanș. Primulsarcofag grunduit era vizibil deteriorat, asemănător oricărui sicriu în care credincioșii se îngroapă, al doilea sarcofag vopsit în negru avea pictat cu alb arabescurile care se regăseau și în subterane, ornat circular cu punctele mult cunoscute care înfățișau de această dată sinistre formațiuni vegetale; capacul sarcofagului doi era colorat cu roșu-carmin, având reprezentat cu mare atenție litere și cifre caligrafiate rotunjit, aproape ca și când s-ar fi copiat la indigo, oferindu-ne data morții și numele posesorului său – nume care nu se regăsea pe capacul sarcofagului unu după cum se obișnuiește în cultura tradițională. Acela a fost momentul în care orice rațiune pe care o mai aveam dispăruse, înlemnind cu cazmaua în mână, citind Robert Maes, astfel mi se adeverea jumătate din teorie: detectivul era mort. A fost noaptea în care am căpătat o groază teribilă de cimitire și în care îmi înghețase sângele în vene, cuprinzându-mă frigurile, gândindu-mă că nu știam nici jumătate din adevăr și că o monstruozitate trezită din morți era alături de noi. Damian începuse să deschidă cu atenție cel de-al treilea sarcofag. Îmi treceam, nervos, mâinile peste față de câteva ori, alungându-mi oboseala și oftând grav, simțind că ne apropiam de ceea ce nu trebuia. Sarcofagul numărul trei vopsit pe toate fețele în roșu-carmin avea aceleași arabescuri pictate pe laterale ca și sarcofagul doi cu mici deosebiri care constau în reprezentările unor animale diforme( posibile cabaline și feline), iar pe capac un întreg sistem solar diferit de cel pe care-l cunoșteam – era drumul spre casa pe care nu aveau să o mai vadă vreodată.

Mă uitam captivat la noua cartografiere astrologică și încercam să înțeleg nebunia din spatele ei, pe când Brega mă atenționase:

– Se luminează, ar trebui să ne grăbim!

Ascultându-l, l-am îndemnat să ridice capacul și am simțit sufletul părăsindu-mă când am văzut sarcofragul gol. M-am prăbușit în genunchi, agățându-mă cu mâinile de marginile cutiei mortuare și am început cel mai halucinant urlet. Răcneam cât mă țineau corzile vocale, cu capul aplecat, cu mâinile încleștate pe sicriu, tremurând cu întreaga ființă. Am vrut să-mi probez teoria, dar undeva în adâncul sufletului meu aș fi vrut atât de mult să găsesc rămășițele detectivului acolo și alături de ele să-mi fie liniștea. Ar fi simplificat totul!

Damian m-a ajutat să mă ridic, neputând să-mi stăpânesc tremurul nu aveam îndeajuns de mult echilibru pentru a-mi păstra postura bipedă, având, așadar, nevoie de un sprijin.

–A sosit timpul să ne retragem! mi-a șoptit, dar atunci privirea mea a căzut asupra a ceva ce inconștient mi-am dat seama că trebuie să fie cenușa lui M.T. și m-am cutremurat.

–Drăcia, dracului, Damian! E ireal!

Am astupat sarcofagele, groapa și am încercat să nivelăm mormântul răscolit, apoi am plecat, pe când ceasul bătea ora cinci dimineața și se lumina, spre casă cu și mai multe întrebări. Ceea ce știam sigur era că avusesem dreptate, oricât de halucinantă ar fi părut întreaga idee, era într-adevăr reală, iar sicriul gol demonstra acest fapt îngrozitor. Ziua care urmase aventurii noastre din cimitir ne-am petrecut-o amplasând toate piesele jocului, însă de fiecare dată când încercam să le rearanjăm lipseau și mai multe piese. Din ce în ce mai multe până când mi-am dat seama doar de un lucru: Aravan trebuia să se întoarcă. M-am întrebat mult timp după dacă nu cumva ceea ce mi se întâmplase în scurta vizită adresată detectivului, nu fusese un moment de trezire a sa. Și poate undeva dreptatea exista, căci știusem că Joseph Hank era A.M. și ambele conștiințe trăiau într-un singur înveliș, făcând o simplă analogie înțelegem că și Aravan e adormit în R.M. cel trezit din moți, reluându-și viața de parcă nimic nu s-ar fi petrecut.

În vizita de curtoazie, R.M. mă chestionase, violent în momentul de frenezie în care aproape mă ucisese, dacă aud clopotele, buimac fiind și cuprins de spaimă nu îmi dădusem seama, dar acum când așez cuvintele pe foaie îmi e mai clar decât lumina zilei că se referea la mult cunoscuta metaforă de„ Clopote ale Iadului”, pe care le aud doar cei vinovați. De ce ești vinovat, Aravan?

O săptămână m-am refugiat în Piața centrală acolo unde Damian mă găsise scriind adevărate tratate psihologice pe care mi le pusese într-un colț, ignorând orice gest de protest al meu, considerând că mă dedicam mai mult decât ar fi trebuit acestui fapt fără izbândă. Niciodată să nu vă adânciți prea mult în necunoscut, căci el nu se va cunoaște nicicând. Am cedat presiunii, nebuniei și incertitudinii și m-am lăsat pradă instinctelor trupești, căutând o picătură de alinare, de uitare, care să mă facă să trăiesc din nou. Să trăiesc eu pentru mine și nu pentru o cauză pe care îmi era greu să o numesc„ pierdută”, deși știam în sinea mea că acesta era adevărul. E irelevant pentru voi acest pasaj și puteți să-l săriți, dar pentru sufletul meu, îl voi insera în ceea ce ar trebui să fie Înțelegerea imposibilului.

Mi-au fost date în viață foarte puține momente de fericire, iar într-unul m-am scufundat în cele mai negre momente al omenirii. Extenuat, înconjurat de atât de obișnuitele teancuri de manuscrise, foi și notițe, într-o seară pe la miezul nopții, când clopotele Turlei Negre răsunau nostalgice, stând în biroul lui M.T. scăldat în lumina caldă a veiozei cu abajur rupt, l-am văzut pe Damian înaintând cu o ceașcă de ceai. I-am șoptit mai mult pentru mine, unica mea dorință, știind că avea să mă audă:

–Fă-mă să uit măcar pentru un moment, Damian!

I-am văzut scânteia din ochi, realizând că și zeii aveau nevoie de evadare și am surâs când privirile noastre s-au întâlnit. Privindu-ne intens, făcuse uitată ceașca albă care se spărsese pe podea, și apropiindu-se îmi cuprinsese buzele cu ale sale, iar cu mâinile-mi alinta corpul mult prea încordat. Ar fi fără prisos o detaliere a actului în sine căci ar fi doar o enumerație de straie furtunos aruncate prin încăperea obscură, zăcând toate pe jos ca lucruri nepermise, de ochi închiși care ar fi lăsat mâinile să fi căutat sub mângâieri alese corpurile – de frică să nu dispară vreunul dintre noi – de buze întredeschise, urmate adesea de o muzicalitate aparte a unui geamăt. Enumerația cuprinde mișcarea, miresmele, multiplicarea în doi, corpuri goale, trezite, nici nu știu cum, în așternuturi moi, într-o dimineață târzie de joi, lăsând în urmă toată negura blestemului. Ne lăsasem pradă iluziilor, poftei și iubirii, dincolo de un geam aburit, ne distanțaserăm de toată lumea fizică și aș fi vrut să rămână așa.