LUPUL SCHIMBĂ BLANA, DAR…
M-am simțit ca sfâșiată de lupi, în lumea noastră, umană.
Mi-am pus încrederea în voi, crezând că vă pot îmblânzi, dar v-ați lăsat firea voastră naturală, animalică, să vă conducă deciziile. V-ați gândit doar la binele vostru universal. Nu ați putut înțelege durerea pe care am simțit-o atunci, nu o înțelegeți nici acum. Erați prea înfometați, prea dornici ca alții să se sacrifice pentru bunăstarea și confortul vostru. Voiați cât mai mult din sufletul meu și al celor la fel de slabi și vulnerabili ca mine. V-ați atribuit totul, v-ați luptat cu atât de multă îndârjire, încât identitatea mea s-a mistuit în focurile iadului personal.
Poate v-ați schimbat blana, dar intențiile niciodată. Păreați niște miei blânzi, în corpurile fioroase ale unor oameni mârșavi. Mi-a fost frică de voi, fiindcă v-ați arătat adevărata fața și ați atacat fix când mă așteptam mai puțin. M-ați lăsat sângerând, cu răni adânci care au provocat alte traume corpului meu. Ați simțit că veți crește în ochii celorlalți dacă vă puneți o mască. Erați niște bieți prefăcuți. Exact ca toți ceilalți oameni care rănesc fără să gândească că există consecințe amare, de ambele părți. Ați crezut că dacă veți înlătura amenințarea, vă veți putea ridica peste cadavre. Ipocriți. Sunteți doar o haită de lupi, vrednică de milă.
Deși a fost greu, mi-am vindecat rănile, mi-am făcut curaj și vă voi demonstra că pot să îmi înving frica de animale sălbatice, devenite inofensive atunci când nu își mai pot folosi instinctele biologice.
Sper să fiți iertați.
Încă mai lucrez la asta.