Noaptea uitării

M-arunc în valurile mării-ntunecate, să mă cuprindă-n brațe

ca pe un copil uitat de mamă pe o luntre străină.

Să testez, în joacă doar, de-o durea durerea pierderii unui străin

și m-oi așeza pe o stâncă mai aparte, să văd un tată de-o striga cu-nduioșare

pruncul, pe numele de botez. Plouă mocănește, valurile se lovesc de talazuri

și n-apare nimeni, nimeni, nimeni! C-or fi plecați, c-or avea alte treburi,

c-or fi morți de mult sub noiane de frunze dezbrăcate aiurea

și c-or fi uitat c-au avut vreodată un fiu!

Poate atunci aș putea să nu-i învinuiesc

de-o moarte lentă a fierului, ce-a străpuns gâtlejul blajinului miel?  

(…)

Mintea se joacă cu noi, e o noapte a beției pe când stau,

pe creasta muntelui, scârțâi în vânt ca o ușă ruginită și sperii orișice jivină!

O, tenebre, deschideți-vă lumina, c-am ajuns străpuns de propria-mi vină

și distrus de oxidarea rațiunii care prea m-a ținut în lanțuri!

Îmi pare că aud un strigăt înfundat, tatonat de adâncimi! Valurile toate

mă trag mai aproape, mă adoarme un cântec pe când tinerețea mi-a fost alaltăieri

cu bujori pe umeri, cu mărăcini pe brațe și cu flautul în palme.

Nu mai sunt bălai ca-n alte vremuri, m-am rumenit ca frunza de arțar

ș-am zis, am zis, am zis să mă scald în vârtoape până oi întineri!