11

Vocea cavernoasă a Calului îl striga pe Bartolommeo. Tunelurile se cufundaseră și ele în beznă.
― Bartolommeo!
Înaintă greu până i se obișnuiră ochii. De câteva ori avu vaga senzație că nu poate trece mai departe și rămâne înțepenit între stânci. Când ajunse în piața centrală văzu lespezile despicate, mormintele goale și forme fantomatice, cu aripi membranoase, stând lângă capsule. Se îmbărbătă, strângându-și pumnii pe lângă coapse.
Bartolommeo Jirnés zăcea sub un maldăr de rocă. Din doi pași Cal ajunse la el. Vru să se aplece pentru a ridica pietroaiele, dar pe la jumătatea drumului dădu nas în nas cu una dintre creaturi. Ochii ei semănau cu ai lui Caius, dar corpul era diametral opus. Era zveltă și elegantă. Crezând că e unul dintre mutații alăturați Rezistenței, bărbatul vorbi agitat:
― E un om prins acolo! Trebuie să-l scoatem!
Nu părea că înțelege, se uită în direcția arătată și își lăsă blegită capul într-o parte. Bartolommeo era cuprins de o răceala fără precedent. Pe retină i se perindau amintiri cu oameni dragi – știa că va rămâne pentru totdeauna captivul tunelelor – și prin ceață vedea cele două siluete de lângă el. I se întâlni privirea cu cea a lui Cal preț de câteva secunde, apoi fu cuprins de somn. Pe obraji lacrimile se prelingeau molcomite.
―Dă-te! O împinse din calea sa. Începu să tragă nebunește bucățile de rocă. Își julea mâinile, dar nu mai simțea durerea. Creatura i se alătură. Se trezi fascinat de forța pe care o putea avea femeia în brațe. Cal asuda ca un porc în timpul verii. Ea părea să nu se forțeze. Vorbiră târziu și atunci bărbatul se arătă neputincios:
― Unde e Aravan?
― Cine?
― Nu-l cunoști? Clătină din cap în semn de nu. Femeia, al cărui nume era Arania, aruncă ultima bucată care-l strivea pe Bartolommeo.
― E mort!
― Nu! Arania îl prinse de subțiori, întinse aripile membranoase și fu pe punctul de a părăsi catacombele. Hai! Cal se prinse nesigur de mâna femeii.
La suprafață se lumina de ziuă. Convoaiele revoltei se apropiau de Capitală. Cal îl întinse pe Bartolommeo pe zăpadă. La suprafață, ciudata ființă i se părea și mai frumoasă, iar acum îi datora viața.
― Ce ești?
― Alphalonian! Bărbatul o privi neîncrezător. Arania se văzu nevoită să-i ofere o explicație: În urmă cu multe mii de ani, pe când planeta era tânără am debarcat cu semenii mei. Unde stăteați voi, ne-au obligat cei străvechi să ne refugiem. Am dormit prea mult! Unde vă țineți navele?
― Nu mai sunt! Fu rândul ei să se arate confuză. Am trimis câteva nave acum o sută de ani. Credeam că va veni sfârșit și venise! Au plecat toate și acum sunt Arca, sus între două stele pitice sau cel puțin acolo erau… s-a pierdut legătura!
― De ce nu ați făcut altele?
― Cine să le facă? Acum m-am trezit! La fel ca voi și noi suntem închiși!
― Mai sunt?
― Vezi clădirea ai? Arania se uită spre punctul indicat cu degetul. O construcţie banală mocnea. Acolo, sunt cu sutele în capsule!
Alphaloniana întinse aripile, urcând spre cer. Dădu roată de câteva ori clădirii, apoi intră. Cal o urmărea curios. Bartolommeo respira încet, durerea îl făcea să scâncească din când în când. Rând pe rând erau scoase în zăpadă capsule încinse. Aiax ieși, fluierând.
―Salutare, Calule! Râse forțat. Bărbatul îl privi uimit, văzând omul pe care îl considera dispărut.
― Nu ești mort? Nu i se răspunse. Aiax se apropie de el, așezându-se turcește lângă corpul lui Bartolommeo. Ce se întâmplă de fapt?
―Vrei explicații?
― Mi le datorezi!
―O vezi pe tipa care scoate tot afară din Laborator? Fără mine nu se trezea! Plescăi din limbă: Mătușa a înnebunit! Nu e o evoluție, nu! E o tâmpenie pe care noi am numit-o tehnologie! Vezi convoaiele astea? Merg pe beznă, crezi că aveau nevoie de cipuri? Nu! Indivizii îngropați sub Baza sunt de o mie de ori mai evoluați ca noi și ține minte sunt așa de acum o sută mii de ani! Nu te uita la mine ca la un nebun! A fost de ajuns să stârnesc interesul cui trebuie!
― Tu ești în spatele a tot?