Xilofon în alcool
„Dacă ai vrut să-mi cânți la oase, pentru că ți-ai pierdut xilofonul de când erai copil și prafurile nu se amestecau în stări și vene, mi-aș arde carnea-n aer rece și umed fumegând și m-aș arunca cu picioarele goale în pământul umed, mi-aș adânci genunchii și aș aștepta să mi te deschizi. Stând în fața mea, fermoarul cade și dorințele se plimbă aiurea-n râul plin de broaște, inima-mi bate ca și cum s-ar opri și mi-aș da respirațiile la schimb daca ar însemna să mor cu tine. Măcar în prezența ta, în fața ta, nici măcar nu trebuie să fie în brațele tale, doar să stai, să fii, să mă privești în ochi pentru ultima oară și să visez universul și galaxii înainte ca sufletul și esența să-mi plutească în praf mov și sclipici pe altă lume. Nu zic că aș vrea să-mi rămâi o viață, dar îți zic că mă gândesc la tine în timp ce fac dragoste cu trupuri fierbinți și mă umplu de vânătăi. Picioarele-mi tremură, totul gâfâie în întuneric și urlu în urechi străine când ție aș vrea doar să-ți șoptesc taine vechi de univers, lichidul roșu se prelinge ușor pe picioare, degetele pătate, pe jos se fac bălți și ceva din mine plânge, ca alcoolul vărsat pe masa din bucătărie ce se scurge nebun pe podea, știind că urmează să fie al nimănui. Nu zic că te vreau, ci doar că te doresc încă de la începuturi. Pe vremea când pantalonii îmi erau atât de largi de călcam pe ei sperând să-mi calc pe temeri și rețineri. Nu zic că nu te vreau, dar nici că nu am mințit.”