În palma Lui
Închid ochii. Pentru o clipă cam lungă (pentru mine), simt doar întuneric. Apoi, în timp ce lumina își face loc cu coatele în noaptea mea, pereții inimii mi se scaldă în raze de soare și parfum de binecuvântare. Bineînțeles că nu sunt singură. Erai acolo înainte ca eu să pot alege măcar întunericul, gata să mi-l spulberi și înlocuiești cu infinitul de Lumină care ești Tu.
Îmi scapă un zâmbet pur, alb și înduioșat. Deschid ochii, dar doar în castelul minții mele. Mă uit în jur și mă găsesc în mijlocul unei lunci înverzite. O iau la fugă și trag în plămâni mireasma stelelor colorate care-mi gâdilă tălpile în timp ce simt, admir și recunosc, cu toată ființa pe care Tu mi-ai dăruit-o, restul creației. Ridic mâinile și Te laud. La început doar fredonez timid, apoi încep să murmur, apoi… Ei bine, apoi Îți cânt cu toată dragostea care arde în mine.
O briză fină și dulce ia forma celei mai blânde mâini care a existat vreodată, străpunsă în palmă de o iubire absolută. Mă mângâie cu atâta îngăduință pe obraz, încât mă cuibăresc pe deplin în căușul ei și mă las purtată pe aripile zorilor, până ce simt miros de sare și nisip. Mă ridic pe vârfuri și, rămânând în palma Ta, zăresc întinderea de ape, oglindind albastrului Cerului din care Te-ai coborât pentru mine. Ce Domn minunat! Ce creație desăvârșită!
Clipesc și nu reușesc să îmi duc la capăt gândul, căci mă trezesc printre nori, privind în jos spre munții care adăpostec un apus pe care doar un Artist fără cusur îl putea naște. Sunt gata să Îți aduc o nouă laudă, dar întârzii o singură clipă, infuzându-mi în suflet căldura din piept prin care îmi spui că îmi cunoșteai deja cuvintele, înainte ca ele, sau eu, să fi existat; pentru că nu există petală de floare, fir de nisip, strop de ploaie sau gând al omului pe care Tu să nu le cunoști în întregime. În palma Ta se așterne toată creația și din ea fac parte și eu. Din palma Ta nu cade nimic, niciodată.
Îmi deschid ochii, revenind pe genunchi, de unde m-ai luat pentru a-mi aminti Cine ești. Privesc spre Cer, recunoscând strălucirea Ta chiar și în mijlocul negurei și în vacarmul tunetelor. Îți simt prezența până în măduva oaselor, care n-au fost niciodată ascunse de Tine. Înainte ca eu să fiu, Tu știai că voi fi. Înainte ca cei ce-mi sunt acum familie să știe că voi fi a lor, Tu mă țeseai în pântecele mamei mele, bucuros că eram deja a Ta. Înainte ca eu să trăiesc vreo zi pe acest Pământ, Tu mi le rânduiai și cunoșteai pe toate. Înainte ca eu să Te aleg… Tu m-ai ales, m-ai iubit și mi-ai purtat povara.
(Inspirație: Psalmul 139)
