Fragment Sheirsunklerden
Într-o vale adâncă, săpată în stâncă vulcanică, pavată cu dale erodate, aerul e îmbâcsit de
ocru roșu și curcuma. Siluete umanoide aiba se zăresc prin perdeaua de colb, razele soarelui se
opresc undeva deasupra și nu răzbesc până la pământ. Pereții văii sunt împodobiți cu arabescuri
dintre cele mai abstracte și basoreliefuri fisurate – dezvăluind gloriosul timp al unui zeu decăzut
– O, tu, Orse, cel ce distrugi și vindeci, prăbușit din Olimpul-ndepărtat cu aripile frânte,
amintește lumii nemurirea! Oameni aliniați tremurau, milimetric apropiați cu fața de ziduri. Pe
culoarul din spatele lor trecea glorios, greoi ca o păpușă mecanică, un colos spectral și descărnat.
Uneori se apleca, răsuflând putregăit în ceafa vreunui nefericit, rânjea satisfăcut cu toți dinții
măcinați la iveală, apoi pleca falnic, călcând apăsat pavelele ce se cutremurau sub tălpile osoase.
Norii se adunaseră și din cer începuse să cadă-n valuri o ropotă fugară ce împietrea
sărmanii, contopindu-se în adâncimile văii, precum se împrăștie spuma mării în larg – căci
„atunci Domnul Dumnezeu l-a modelat pe Adam din ţărâna pământului şi a suflat în nările lui
suflare de viaţă” 1 și când s-o termina clipa cea lungă a trăirii, Adam să se întoarcă în țărâna din
care a fost făcut. Un urlet îngrozitor inundă uedul și un corp se desprinse răstignit, căzând la
pământ, ploaia îl spăla înverșunată și vai, din noroi a răsărit chipul lui Charon. Din marea
statuilor, una mută aproape imperceptibil gâtul spre cel prăvălit, cască larg gura ca un pește pe
uscat și pieptul i se mișcă încetișor. Buzele crăpate rostesc numele procurorului. Un pumnal i se
înfige statuii în piept și lacrimile-i curăță nămolul întărit pe obraji. Trage nădejde să se smulgă
din basorelief, întinzând o mână scheletică spre cel cunoscut. Pe când să-și urnească și piciorul
stâng, străjerul văii îi prinde capul în căușul palmei, izbindu-l de zid îl face martorul propriei
neputințe. Cu ochii căscați și înlăcrimați, Isaac vede trupul lui Charon agățat ca o păpușă de paie
în mâna dreaptă a celui ce-l ține imobilizat. Urmărește mut și cu groază devorarea bărbatului.
Nemaisuportând durerea viscerală, țipă cât să-l audă morții și să se ridice din humă, să se agățe
de colos și să-l sufoce, prăbușindu-l din măreție.
― Charon! Se zbate ca o muscă prinsă-n lipici, trage cu mâinile degetele enorme ce-l
pironiseră și fără succes, căci Charon a dispărut în măruntaiele dihaniei. Umezeala face praful de
ocru și curcuma să coloreze statuia lui Isaac, pustiit pe interior și cu ochii goi pierduți în hăul
nebuniei. Colosul mănâncă, a uitat de mine, oamenii stau zgribuliți pe jumătate sluți, prinși de
stânci, doar eu sărmanul stau deoparte și trăgându-mi nasul mă podidește plânsul.
―Charon!
1 Geneza, 2:7.