IARNA MIERLELE TAC (ROMAN)
PROLOG
Te voglio bene ogni notte, pure ca tu me scorde
`O cielo è solo nu ponte fra`o core mio e `o tuoje
(Settembre, Lacrime)
20 Decembrie 1998
Zăpada scârție sub tălpile goale ale femeii. Frigul îi acapără trupul firav, acoperit cu un
neglijeu alb. Părul lung, negru, flutură în vântul boreal, iar respirația întretăiată e un nor de abur
în aerul rece. Pe urmele pașilor săi, câinii-lup lătră turbați, iar ghearele lor zgârie zăpada,
încercând să o prindă din urmă, mânați de un stăpân ce-și înfășoară pe încheieturile mâinilor
lanțuri groase, izbind din când în când cu ele de trunchiurile copacilor.
Ceața se așează peste pădurea desfrunzită și din cer se prăvălesc furtunoși fulgii de
zăpadă, ce-i lovesc Sharei, deopotrivă, fața obosită și picioarele înghețate. Cântecul bărbatului,
cu pantaloni cargo și cămașă în carouri, se propagă prin negura densă. Amețeala o cuprinde,
simte corpul tot mai greu și sângele-i îngheață în vene.
– Saprei soffrire e anche morire pensando a te 1 e anche ti ucciderei! 2 Râde batjocoritor,
călcând apăsat, știind prea bine că prada nu poate ajunge prea departe.
– Săracă, Mierlă, dulce păsărică, de ce fugi din colivie? Saprei soffrire e anche ti
ucciderei! Fluierză amuzat, lanțurile se lovesc de sol și câinii sunt asmuțiți de o pușcă de
vânătoare. Glonțul șuieră prin aer, șterge obrazul Sharei apoi se oprește în trunchiul unui stejar
bătrân, la câțiva milimetrii de femeie.
Micuțul pe care-l strângea la piept Shara, nu părea să aibă mai mult de doi ani și auzind
hărmălaia din jur se trezise în noaptea geroasă ce-i făcuse năsucul să se înroșească. Simțise
disperarea mamei și voia să-i dea glas, plângând cât îl țineau puterile.
– Șhh, șhh! Femeia leagănă energic copilul, șoptindu-i încetișor cuvinte mieroase printre
lacrimi. Se uită agitată din când în când peste umăr, alergând cu disperare pentru a se salva și
suspinele nu-i contenesc, tălpile vineții o înjunghie, inima-i sângerează și dimineața nu se mai
arată.
Zornăitul lanțiurilor răzbește de pretutindeni, făcându-și ecou prin pădurea scheletică.
Mârâituri guturale vin din întuneric, iar zăpada se așterne furtunoasă. Capcana ascunsă sub
nămeți prinde tibia sărmanei femei și pata sângeroasă, tot mai mare, se întinde pe albul imaculat.
Shara, cu fața crispată de durere, simte viața scurgându-i-se. Dinții de fier sfâșie pielea și oasele
piciorului trosnesc sub presiune.
– Nu, nu, nu! Strange și mai puternic copilul la piept.
1 Mina, Non credere.
2 t.a.: Aș știi să sufăr și chiar să mor, mă gândesc la tine și chiar să te omor!