Eu stau la ușă și bat
Cioc-cioc! – un sunet pe care l-am auzit multă vreme. Deși îmi era familiar, nu-l puteam numi. Uneori era mai pronunțat, alteori era doar o șoaptă, un fir de vis din care aveam impresia că mă smulg singură. Am fost confuză în ceea ce privește proveniența – își făcea apariția în locuri șimomente bizare, dar… potrivite.
Câteodată eram frustrată din cauza lui. Se simțea ca și cum ar fi întocmai răspunsul pe care îl căutam, dar nu-l puteam atinge cu adevărat – iar asta mă irita teribil. Recunosc, totuși, că de cele mai multe ori îl ignoram. În momentele mele de fericire absolută, când totul era perfect… începea; și era imposibil de oprit. Mă deranja și îmi strica distracția. Pe tine nu te-ar fi enervat?
Am încercat de multe ori să îl asociez cu persoane, momente, gânduri… fără succes. Părea să fie mai încăpățânat decât mine! N-am mai întâlnit pe nimeni și nimic care să știe să se ascundă atât de bine și, totuși, să fie prezent constant. Nu puteam să nu mă întreb ce o fi vrut de la mine…
Într-o zi întunecată de primăvară chiar mi-a pus capac. Totul se destrăma în jurul meu, mă simțeam abandonată, rănită iremediabil și înfrântă; iar el… Cioc-cioc! Cioc-cioc! Cioc-cioc… Nu se mai oprea! Îmi venea să urlu, dar nici vorbă ca sunetul să înceteze. Se împleticea cu lacrimile și suspinele mele, în cea mai tragică baladă pe care am trăit-o vreodată. Ce era
să-i fac? Nu știam de unde vine și nici cum să-l fac să tacă. L-am lăsat să valseze mut cu durerea mea, până când am realizat că mi-a prins bine să îl am aproape – un prieten necunoscut, dar de nădejde.
De atunci nu l-am mai respins. L-am acceptat ca fiind parte din existența mea, hotărâtă să îl demasc, până la urmă. Îmi era prea familiar ca să îl mai pot ignora. Totuși… au mai trecut câțiva ani până l-am înțeles. Au venit furtuni, ape line, tornade și pajiști înflorite. Bineînțeles că a făcut parte din toate: Cioc-cioc! – în râsete; Cioc-cioc! – în suferință; Cioc-cioc! – în victorii;
Cioc-cioc! – în văi adânci; Cioc-cioc! – în prima prietenie frântă; Cioc-cioc! – în primii fluturi în stomac; Cioc-cioc! – în fiecare moment al vieții. L-am acceptat, L-am condamnat, I-am mulțumit ș i L-am alungat… dar nu a plecat niciodată. Uneori am simț it că nu-L merit, alteori că nu-L vreau, alteori că nu pot trăi fără El – aveam să aflu mai târziu că ultima variantă era singura adevărată dintr-o mare de minciuni pe care obișnuiam să le cred.
Treptat, culorile din tabloul vieții mele au început să-și schimbe nuanța. După o întorsătură gravă, deasupra unei prăpăstii care părea mai mult decât nerăbdătoare să mă înghită… sunetul a început să semene mai mult cu o melodie. Note calde, dulci, ca o invitație spre fericire. După ani de zile în care nimic nu părea să se lege de el, acum găsisem ceva care să-i semene: o Carte care părea să-mi fie dedicată în întregime mie – o Scrisoare de dragoste divină.
Era pentru prima dată când citeam și simțeam cum fiecare pagină îmi străpunge inima și îmi pune în lumina unui reflector sfânt deciziile, vorbele, gândurile… tot ceea ce fusesem până atunci. Era dureros, înțepător, dar vindecător – era cea mai sinceră și curată Oglindă în care privisem vreodată. După fiecare adevăr care părea smuls din mine și împrăștiat pe hârtie, venea promisiunea că există salvare.
Biblia nu doar că mi-a făcut cea mai precisă și reală radiografie existentă pe fața pământului, dar a dat, în sfârșit, sens sunetului care m-a urmărit toată viața: Cioc-cioc! – nu era nimic altceva decât bătaia blândă și răbdătoare a Însuși Creatorului la ușa dărăpănată și înțepenită a inimii mele. Când am deschis-o, m-am prăbușit peste pragul învechit, tocit de răni și minciuni ale lumii, și am lăsat ca tot amarul care îmi înecase sufletul să se scurgă afară. Nu știu cât timp am stat acolo, sărbatorindu-mi eliberarea prin lacrimi de recunoștință și adorare față de Cel care salvează, iartă, restaurează: Isus. Ce știu, însă, e că de atunci trăiesc o sărbătoare continuă, în drumul spre veșnicie. Știu că am fost ridicată de pe acel prag al amărăciunii de cele mai iubitoare brațe și îmbrăcată în glorie și bucurie eternă. Știu că El îmi e lumină, scut, libertate, viață, vindecare.
Atunci, toate au căpătat sens: problema nu era că El nu voia să intre, ci că eu nu voiam să Îi deschid. Am căutat ani de zile răspunsuri în lucruri exterioare, când, de fapt… Răspunsul suprem aștepta cu milă și dragoste la ușa inimii mele, pe care o ferecasem singură. L-am alungat și m-am plâns de El, oarbă față de binecuvântarea care era simpla Sa prezență, fără ca eu s-o recunosc măcar. Am crezut, în mod cert eronat, că știu ce e fericirea înainte de El. Acum recunosc că cel mai desăvârșit moment de fericire din trecut nu se poate compara cu bucuria de a fi în prezența Lui, acum deplină și dorită; iar valurile, oricât ar fi de negre și agitate, nu mă pot înghiți , fiindcă Îl am alături.
În final, vreau să îți transmit, drag cititor, dintr-un suflet restaurat și viu, că ușa nu se deschide când te crezi pregătit, curat, demn… ușa se deschide acum, exact în starea deplorabilă în care te afli, fiindcă doar El te poate scoate de acolo; tu n-ai cum. Isus așteaptă cu iubire și speranță să deschizi, dar El nu va dărâma niciodată ușa. Decizia îți aparține.
***
„Iată, Eu stau la uşă şi bat! Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi mânca cu el, şi el cu Mine.” – Apocalipsa 3:20
La ușa inimii mele a bătut Isus. La ușa inimii tale bate tot Isus. Eu am
deschis; tu vei deschide?
