Întrebare fără glas
Simt
cum între noi
lucrurile nu mai stau pe loc.
Parcă ceva crește încet
între respirațiile noastre,
ca o lumină care nu știe încă
dacă e dimineață
sau doar o iluzie de răsărit.
Și totuși… spune-mi…
Ce simți
când vorbim?
Când ochii mei
se opresc în ai tăi
ca două întrebări
care refuză să plece?
Ce simți
când vezi
că îmi pasă de tine
mai mult decât spun cuvintele,
când încerc să am grijă de tine
ca și cum liniștea ta
ar fi și liniștea mea?
Spune-mi…
Ce sunt eu pentru tine?
O străină
care ți-a învățat întâmplător numele inimii?
O prietenă
care stă prea aproape de granița
dintre „aproape”
și „mai mult”?
Sau doar o prezență
care îți ține companie
până când altcineva
va deveni povestea ta?
Spune-mi…
Mă ții undeva în suflet
sau doar în trecere
printre gânduri?
Pentru că eu stau aici
între două întrebări:
mă iubești
sau nu?
Va fi să fim
sau va fi doar
o liniște lungă
între două posibilități?
Poate gândesc prea mult.
Poate bat câmpii
prin labirintul propriilor speranțe.
Sau poate
singurul lucru pe care trebuie
să-l învăț acum
este răbdarea.
Pentru că uneori
iubirea nu răspunde imediat—
dar dacă există cu adevărat,
ea nu pleacă.
Ea rămâne.