S-a oprit zornăitul greierilor
Privirea ta cea blândă, îmbrăcată-n luceferi incandescenți
Mi-a stat de adăpost, atunci când trâmbița-a vestit răgetul latent.
Prin siaje apăsătoare ce se deschideau în urma sa,
Pictorii vicleni înfrumusețau cupola, ce trebuia să fie doar a mea
Și a ta.
Alungat-ai tu frunzele cele uscate
Ce se așternuseră vioaie de julitura genunchiului.
Ai umbrit cu brațele tale ardoarea cerului.
Cutremurul s-a înălțat falnic
În fața buzduganului cel gros
Din litere și cerneală
Amestecate cu fâșii umane.
S-a întors glasul în a sa peșteră,
Fumegândă, sclipitoare.
S-a ghemuit cerul pe aripa norilor,
Cu privirile-ațintite
Asupra coviltirului meu de odinioară.
A încremenit și pulsul animalelor de rând.
A încremenit și viața ce dăinuie în trup
Ca să asculte privirile noastre
Și jocul nostru nevăzut.
Eternitate comprimată într-o minusculă secundă,
Clipa unei sfinte vieți
Ce știam că avea să vină.
Nu aveam decât să prețuiesc
Această amintire intangibilă,
Să o șterg adesea de praf
Și să-i sărut rama cea nouă —
A sufletului cuminecătură.