Fiind singură în bucătărie; amărăciune
Fiind singură în bucătărie la 1:25 am realizat ceva. O să înnebunesc. Și toate astea de la un bărbat, un băiat. Măcar dacă erau droguri și îmi lăsau găuri adânci în piele. Dar acum iubirea asta nedorită și condiționată doar unui singur post-supraviețuitor a lăsat găuri atât de adânci în carne încat nici măcar nu se mai văd. Atât de tare au durut rănile, s-au înrădăcinat în culori de piele, s-au ascuns cu tot cu ramuri până când s-au învinețit de vene și au pulsat în culorile specifice de verde, mov și albastru și acum nu mai știu ce substanțe îmi port cu ură-n sânge. E ceva întunecat, urăsc omul care am ajuns, femeia care nu am devenit încă, copila tăcută și rece; bat degete cu unghii lungi în geamuri aburinde de deger, cu miros de acrilic și parcă îmi spun: „alo, alo, alo, mai e cineva acolo ca să poți să răspunzi?”. Dar nu aud. Mă întorc pe partea cealaltă, m-aș întoarce dacă nu eram deja de mult cu privirea în altă parte, către o pădure, către un întuneric, aș întoarce umărul dacă nu eram deja de mult cu capul întors la 180 de grade, cu mintea însămânțată în pământ, cu ochi tulbure, cu inima nebun de stinsă, cu plămâni acaparați în fum. Negru, negru, urlu; unde e albastru? Un albastru frumos, puternic de plăcut, unde e fata de acum un an? Parcă mi se făceau intestinele scovergi putrezite și parcă babele din sat, adunate laolaltă în cult putrezit de religii ținute cu lesa-n ființă și niciodată credințe sincere și pure, aruncau resturile tari și uscate la prevestitorii iubirii: porumbei. „Ia mamă, iubește, iubește. Cum poți tu, cu ciocul ăla mic al tău, cu limba tremurândă, cu gura lărgită, acceptă bucăți din ce odată a fost ființă iubitoare și cu iubiri și fă tu iar în stomacul tău plăpând și strâmt un întreg. Ia mamă, iubește, că nu mai are cine mamă și e păcat de fata asta. O știam printre vecini. O vedeam pe vremea în care încă mai avea aripi mamă. Atunci juram că își poate lua zborul. Cu mâna pe biblie am jurat și fiul lui Dumnezeu mi-a retezat mâna”.
Și a spus: „uite tanti, eu te iubesc că ești sânge din coasta mea, cotul tău are aceeași carne ca (și) cotul meu; maică, eu te-am creat ca acum tu să te rogi la altă Maică, dar e păcat să crezi în ceva ce nu i se cuvine să fie de fapt mai mult. Și cine suntem noi să spunem că potențialul ia naștere din simțuri divine și speranțe în suflete pierdute, când e poate mâna diavolului care tot vrea? Maică, eu te iubesc, dar tu să nu iubești aripi frânte, să nu iubești sunete de zbor care singure nici măcar nu pot să se audă. E pericol să îl iubești pe cel care nu poate să se iubească. Nu e har și dar divin. E amărăciune. ”
