Moara de gânduri
În minte avem o moară ce macină întruna,
Se învârtesc în gol și soarele, și luna.
Nu poți opri din mers a roților strânsoare,
Dar poți alege grâul ce cade-n măcinare.
Ce pui în moara minții? Ce fel de semințe?
Gânduri curate, bune, sau oarbe suferințe?
Căci dacă pui otravă, păcat și neliniște,
Cum vrei ca-n suflet viața să-ți mai aducă liniște?
Eu sunt un gând acuma, tu ești un gând la fel,
Și altcineva, în taină, privește către cer,
Se gândește la tine, la mine, la un dor…
Suntem doar mori de gânduri în lumea umbrelor.
Trăiești în mizeria fricii? Te simți pierdut, rănit?
E o luptă-n care n-ai armură de găsit.
Oglinda de dinăuntru s-a spart în mii de cioburi,
Când cel ce ți-a fost viață e-o umbră printre blocuri.
El a devenit obsesie, otravă și durere,
O dragoste pierdută ce n-are mângâiere.
Dar întreabă-te în noapte: există viață doar în el?
Când tu tânjești iubire, iar el e ca un ger?
Și sufletul se pierde, se zbate și mai piere,
Ai devenit obsesia întregii mele ere.
Dar cum să nu îngrop în hăul din profund
Și chipul tău, și umbra din gândul cel mai crud.
Și dacă chiar și moartea ne-ar aduce împreună,
Când ziua, anul, timpul n-o să mai apună,
Oare vom fi la fel în noul univers,
Iar regăsirea noastră depinde de-un tăcut „ieri”?
Tu ai dat totul, însă… dincolo s-a pus un zid.
Dar nu te pierde-n noaptea din sufletul rigid!
Există viață, iată, există și lumină,
Chiar după ce iubirea din oameni se termină.
Iubirea e în tine, e darul tău curat,
Nu depinde de cel care-n urmă a plecat.
Și-n ecuația asta de dureri și dor,
Cât timp te am pe tine, inimă, nu mi-e ușor,
Dar noi nu murim în hăul acestui gol profund…
Noi nu murim, o, inimă, noi devenim nemuritori pe rând.