Ploaia amintirilor
Dincolo de Câmpia Moldovei se întinde mândru orașul de la Dunăre. Aici plouă doar cu amintirile lui Emil Gayc și ale nepoatei sale. Când cade peste lume arată ca un sertar putrezit, care se deschide cu zgomot. La contact cu asfaltul miroase a fistic și nemurire.
Ploaia își cunoaște singură anotimpurile. Vine doar în aprilie-mai și din nou în septembrie-octombrie. Mai plouă și normal, cu picuri cristalini de opal. Se spune că ploaia cade în cinstea amintirilor lui Gayc, pentru a nu fi uitate.
Străzile rămân inundate zile la rândul, cu o grămadă de personaje, mai mult sau mai puțin celebre, care parcă au picat din cer. Ele fac parte din amintirile de demult apuse, unele chiar șterse de praful uitării. Rămân prostite la pământ, producând o aglomerație de necrezut. Imediat cum se dezmeticesc, încep să joacă o scenă de teatru urmuzian.
Clădirile zvelte, de un alb-violet, proiectează imagini dintr-un trecut cunoscut doar ție. De unele îți amintești cu drag, iar de altele te ascunzi în desișul aspru al papurei. O rană adâncă și veche sângerează în tine. Felinarele licăresc speranță și liniște, proiectând filme fără subtitrare. Un zumzet continuu de fond trezește din somn urechile tuturor.
Absurdul ne cuprinde ușor-ușor pe toți, ca un farmec nesfârșit, ca o șoaptă interzisă la ureche. Convinși că totul este normal, picăm într-o poveste suprarealistă în care devenim personaje de absurd. Când picăturile te ating, amintirea rămâne pe umărul tău până când o accepți, altfel se supără și te apasă. Cu toate acestea, privirea ne rămâne limitată, ca și când am purta ochelari de cal.
Trei secunde și o eternitate mai târziu, când personajele se evaporă, ne revenim la viața de dinainte, dar ținem totuși cont de gropile rămase în urma desfășurării trupelor Generalului Vegetal pe asfaltul prost turnat. În urmă rămân urme de praf de pușcă. Ele ascund mai mult decât vor să arate.
Pe treptele de antracit, bila de argint s-a rostogolit. Apoi, totul s-a cufundat în tăcere.