Ceașca de ceai

S-a ars ceașca de ceai, așa cum se arde soarele pe sine, când plantează căldură-n suflete.

S-a topit ibricul, așa cum s-au topit lacrimile tale, idem și chipul tău, în urma durerii eterne.

Sunt doar frunze moarte-n jur, așa cum te întrebai adesea, de ești mort pe dinăuntru.

E aer mov în odaie, culoare la care toți încercăm să ajungem, dar nu ajungem.

•

În urma peisajului static și uitat de suflete,

Nu poți să nu te întrebi ce mai simți acum,

După ce le-ai simțit pe toate,

Și după ce ai fost om pustiu o viață-ntreagă,

Ca o zi gri și ploioasă de toamnă.

•

Privești ibricul distorsionat de la atâtea sentimente și trăiri,

Apoi te privești pe tine în ceaiul mort și rece,

Îți pui iar o altă întrebare, ce rămâne fără răspuns:

„Cum de am ajuns, omul ăsta care sunt,

Să nu-l recunosc și să nu-l simt,

Să-mi fie străin, deși mi-a fost alături încă de la primul plâns,

•

Să-mi simt picioarele de piatră, să le privesc ca și cum nu ar fi ale mele,

În apa ce se vrea fierbinte, dar nu reușește să devină suficient de caldă.”