2. Tunetul trădării

Îmi e rău să vorbesc despre aceasta și mâna îmi e grea.

Nu o să pot nici scrie despre spada ce-mi înjunghie inima.

Vocea îmi e răgușită, căci am plâns o noapte cât o sută

Și să cânt în plânset nu cred că ajută.

•

Stau în întuneric și mă holbez în gol.

Astăzi, pentru prima oară, nu-i vreo strofă pe birou.

Mi-aș aprinde lampa ca să scriu un vers, o rimă,

Dar nici ea nu are flacără cât să mai ardă de-o lumină.

•

Mi-a plecat speranța și a plecat cu zilele.

Și o aștept de-atât mult timp să-mi lumineze iar tiparele,

Dar cred că m-am îndepărtat prea mult de soare

Râvnind cu egoism lumina unei luni strălucitoare.

•

Am uitat în timp că luna-i luminată de alt astru,

Iar acum m-am prăbușit precum o stea în pulbere dezastru.

Toate visele-au căzut odată cu mine, spulberându-se în mii de alte vise

Și m-am dezvelit de ele, descoperindu-mi fricile ascunse.

•

Oh, cât timp am crezut că sunt singură…

Și oh, cât timp am crezut că mi-s umăr de poposeală.

Oare fiindcă nu am știu să o apreciez în propria-i textură?

Sau fiindcă numai împreună formam o singură figură?

•

Și o picătură udă foaia rece,

Dar nu-i o lacrimă ce-mi curge.

Un tunet de trădare

Se aude-n depărtare.