Știi?

„Știi ce-mi lipsește cel mai mult?” L-am întrebat atunci când mi-a spus că poate vedea că ceva-mi lipsește.

„Cel mai mult îmi lipsesc eu, i-am spus. Nu eu din trecut, nu vechea mea versiune. Îmi lipsesc eu mie, îmi lipsește persoana care știu că sunt, doar că nu am devenit încă. E ca o nostalgie imposibil de explicat și de descris în cuvinte. Mi-e dor să fiu eu, eu cea din suflet; poate că am fost de două sau de trei ori eu – doar în frânturi, iar acum îmi doresc atât de tare să fiu eu cu totul. Mă înțelegi?”, l-am întrebat.

Dar el nu mă înțelegea. Desigur că ale mele cuvinte abia rostite îi erau mai mult decât străine. Și atunci nu ne-a rămas decât să ne privim amândoi adânc în ochii noștri căprui și să continuam să ne uitam unul la celălalt, ca și cum ochii noștri ar dezvălui ceva ce buzele noaste refuză să spună.