Stelele din depărtare
Blocată pe teleschiul înghețat, cu singura persoană din lume cu care nu și-ar fi dorit să fie nevoită vreodată să-și piardă mai mult de cinci minute prețioase din viață, Mahala se uită exasperată în jos, la gheața lucioasă și zăpada scârțâitoare din depărtare. Ziua de 19 ianuarie nu mergea deloc bine și nu o ajuta faptul că la următorul răsărit al soarelui o aștepta un examen important pentru care nu era pregătită. Avea deja un plan, își propuse să-și petreacă toată după-amiaza studiind, însă acum se afla prinsă în aer pe leagănul rece din metal, alături de Nuri, cel ce odată i-a fost scânteie, dar în timp a ajuns să-i ardă inima cu totul.
Cuprinsă de fulgii de nea ce continuau să danseze în ciuda proastei sale dispoziții, Mahala nu putu să nu se întrebe cum ar fi fost acest moment dacă ea și Nuri ar fi fost încă împreună și ar fi continuat să se iubească, asta dacă el a iubit-o măcar vreodată.
Oare i-ar lua palmele tremurânde învelite strâns în mănușile ei preferate, mănușile turcoaz de blană dăruite de el de Crăciun, oare le-ar cuprinde ușor în palmele lui și le-ar săruta cu dragoste, chiar dacă nu ar putea să-i simtă pielea? I-ar da veșnica ei șuviță rebelă după ureche, i-ar săruta cozile blonzi împletite și ar cuprinde-o de obraji așa cum obișnuia să o facă mereu, ca să o poată privi mai bine și mai adânc în ochii ei de- un verde de înghețată de mentă, aroma lui preferată – sau cel puțin aroma care fusese odată preferata lui.
Oare Nuri se mai gândea la ea în nopțile lui tipice în fața șemineului din apartamentul în care cei doi obișnuiau să-și șoptească cuvinte dulci? Oare mai citește seară de seară aceeași carte? Cea dăruită de ea de Crăciun? Oare mai mângâie ușor cu degetele sale lungi pasajele special încercuite cu markerul roz de către ea? Oare își mai face cafea mult prea fierbinte în miezul nopții, ca pe urmă să se cuibărească între pături privind geamul albastru și numărând stelele din depărtare?
– S-ar schimba ceva acum, dacă i-aș spune că el încă mi-e stea? se întrebă Mahala.