Zbârcit

Lăsăm amprente pe lucruri cu degetele noastre pline de grăsime și din urma zbârcită pornește un nou început. De acolo pleacă o poveste și încă una, încă una, fără niciun final, o reîncarnare din ceva ce ne este nimic. Nu ne dăm seama că de fapt schimbăm lumea la fiecare respirație și decizie pe care o luăm. Noi îmbătrânim timpul odată cu îmbătrânirea noastră. Ajungem scrum și putrefacție și stricăm pământ și vieți. Suntem cel mai benefic rău pe care îl dăm timpului, iar timpul ni-se oferă nouă. Nu suntem conștienți de ce valoare putem da vieții și totuși suntem de-a dreptul nesemnificativi atât ca și cantitate cât și ca esență. Suntem o clipă, un zâmbet, o bătaie a inimii. Noi întunecăm ceea ce răsăritul aduce la lumină, noi ofilim ceea ce natura înflorește. Influențăm până și temperatura, acum suntem reci cu aproapele, acum ardem în flăcări de nervi, avem stări atât de necontrolate pe care doar ne mințim că le putem controla. Avem dreptatea de a ne simți nedreptățiți și stângăcia de a nu trasa o linie drept. Avem sufletul zbârcit de atâtea sentimente în care se îneacă secundă după secundă. Zbiară după ajutor și doar ”timpul rezolvă tot”.