șapte

S-a lăsat un întuneric mult prea dens pentru ochii mei ce iubesc lumina aurei tale. Este ora șapte și suspin în umbră pentru că, Soarele meu, tu nu mai apari. Se face și frig, îmi pătrunde în oase, mă trec toți fiorii. Și gânduri îmi inundă încet emisfera dreaptă, cu tine și așteptări.

E șapte, de dimineață, de dor, de seară. E șapte de primăvară întârziată ca dragostea ce s-a pierdut pe drumuri.

Ce șoapte aș simți în pori de ai veni până în zori. În brațe puternice și calde, obosite de atâta eschivări. Ce griji să-mi mai fac, o să-mi fii? o să mai vii? Mai aștept încă un șapte mai târziu, promit să fie ultimul din această săptămână.

Dar încă șapte ani de ghinion în singurătate, tot așteptând, tot așteptând, tot atâta timp trecând, sperând, că încă îmi porți în piept iubirea. Într-o dimineață pe la șapte să te zăresc venind cu chipul luminat, atunci să știu că tot al meu ai rămas. Venind pe șapte cărări, am să-ți strâng în pumni tot dorul.

Tu soarele meu, eu a șaptea ta planetă, ne întâlnim în al șaptelea ceas târziu în eclipse, căci între noi se află doar distanță.