Odaie

Privesc pe geamlâcul între deschis pe care frigul intră până în măduva oaselor, sperând că ai să pătrunzi și tu la fel de adânc în sufletul meu. O, dar e deja toamna sosită, nu te-ai grăbit să-mi ajungi în ajun de vreme rea. Ce să fac? Să aștept soarele să iasă-n primăvară, căci distanța e prea mare, iar iubirea e prea rece să încălzească întregul drum. Dar dacă timpul te va rătăcii în alte brațe mai apropiate, cine o să-mi mai îmbrățișeze mie iubirea? Am păstrat pentru tine tot darul dat de Dumnezeu și păcatul e mai mare decât ar fi refuzul tău. Să-mi plângă ochii înfuriați că am fost neputincioasă, dar și pentru ce, dacă nu ai putut să vezi dincolo de munți norocul ce ti-a fost dat? N-am să pun niciun rău în față și am să mă opresc din a mai cobi. Voi sta aici cu sufletul cât un purice sperând că-n primăvară o să vii. Am să te aștept șezând în acest fotoliu al bunicii, cum a așteptat și ea să treacă vremea și o sa o las și eu să treacă privind pe geamlâcul între deschis pe care frigul intră în această întunecată, veche, odaie.