Într-o gară mică

Ce înseamnă viața de student fără dârdâit prin gări pustii și aproape uitate de timp, în fundul unor sate mai mult sau mai puțin asfaltate, frecventate din când în când de către un tren ce scârțâie din toate piulițele? Ei, bine, înseamnă tot atât cât înseamnă viața unui om trecut de patruzeci de ani care nu a călătorit măcar o dată cu trenul în interes de serviciu.

E deja întuneric, e iarnă și noaptea se lasă mult mai devreme. Și plouă, de fapt e o ploaie măruntă presărată cu fulgi de nea din ce în ce mai mari, lapoviță. Mai sunt doar șapte minute de îndurat acest frig aspru. Încerc să-mă concentrez asupra altor lucruri pentru a uita de suferință, încerc să-mi păstrez căldura aproape cât de mult pot. În astfel de momente mă simt vulnerabilă și tristă, singură. Aud niște voci, pe semne și alte persoane cu care împărtășesc aceste experiențe. Rămân un timp nemișcată și îmi țin respirația, poate, poate aud ce vorbesc. După un timp, luciditatea mă trezește la realitate: era vântul ce trecea prin crăpăturile pereților dărâmați, trezind în momente de pustietate istoria. Spune povești de viață luând glasul celor ce au trecut pe aici… odată.