Treacăt

Mă duce o adiere departe de tot ce-am avut. Mă duce departe de familie. De locul în care am crescut. Mă îndreaptă spre un infinit neprevăzut, spre toamnă. Te desprinde cu dor și cu regrete, cu dureri în suflet și lacrimi amare, de tot ce ți-a fost drag odinioară. Așa repede s-a lăsat răcoare. Aproape că mi-a înghețat și ultima suflare. O șoaptă aud în spate, e un suspin de mamă ce-și lasă odrasla în mâinile sorții. Speră la o revedere curândă și dor puțin. Iar copilul se afundă în viață ca o picătură de ploaie pe un pământ crăpat. Speră la un drum lin și prosper pentru a-și face mândri părinții încărunțiți. Se lasă o liniște apăsătoare. La intervale scurte se mai aud frunze foșnind. Este vântul care trece printre ele. Le tulbură liniștea cu atingeri ferme. Frunzele se îndrăgostesc de vânt adesea, iar vântul poate fi înșelător. Așa sfârșesc săracele la poalele copacului, căci au încredere în ceva trecător. Totul e pustiu în jur și miroase a dor, clipe ce devin istorie, soarele ce se ascunde după nor, e toamnă. Păsări pornesc spre noi hotare. Sunt om și mi-se face dor, căci sunt și eu.. tot o frunză.