Nonsens – un fel de poem

Când întrebi de ce nu vorbesc despre ce doare, răsună în mine teama că ar putea exista un moment în care să uit că suntem din nou străini, doar că acum avem un fel de trecut și îmi poți reproșa că poate sunt cum sunt încă din ziua în care ușa s-a închis cu zgomot în urma mamei mele, că atunci eram prea mică pentru a mă agăța de clanță, că urletul nu a fost suficient de puternic pentru a o opri pe mama, că niciun urlet de al meu nu a oprit niciodată pe nimeni din a mă părăsi.

Când întrebi de ce nu vorbesc despre ce doare, răsună în mine teama de a spune cu voce tare că singurătatea printre oamenii alături de care nu ar trebui să te simți singur înseamnă de fapt traumă, și tu mi-ai spus cândva că nu ai banii de psiholog.

Am iubit cândva amintirile tale. Am iubit amintirile tale la fel de mult precum mi-aș fi dorit să mă simt și eu iubită. Indiferent cine m-ar fi iubit înapoi.

Super-eroii există, doar că au aripile frânte și nu cunosc un mecanic pentru starea de bine a celor ce și-au dorit să salveze ce nu au putut salva la momentul lor. Se numesc bunici și se pot frânge de dor.

În visele mele, simt mereu teamă. De înălțimi, de întuneric și de monștrii de sub pat, de abandon și de a nu fi uitată, atunci când fug de lume în lumea din capul meu, dar promit că mă întorc. Oare mă așteaptă cineva?