Piața Universității, după patru ani

Oamenii au mers mai departe. În mod neironic

și aproape grotesc, nimeni nu își amintește de noi.

Aproape că și eu am uitat seara aceea de la Universității: statuia

lui Viteazu, restaurantul și mâncarea italienească, setul

de glume proaste la care am râs amândoi și fluturii

ce își zâmbeau din stomacul gol de iubire.

Nu mă crezi? Au trecut patru ani peste parcarea goală

și îți promit că și alți îndrăgostiți s-au îmbrățișat

sub exact același cer. Am retrăit într-o clipă momentul

primei îmbrățișări, până când un domn din STB se scuză

și mă întreabă dacă sunt zodia scorpion

și cum mă descurc cu trecutul. Încă mai crezi în semne?

Probabil că nu. Au turnat trotuar nou

peste amprentele noastre și totuși amintirile sunt vii

dacă le hrănești suficient. Bucla timpului nu are nuanță.

Golurile pe care nimeni nu le vede nu trebuiesc detaliate.

Cândva credeam că am acest întreg oraș la picioare,

că îl pot străbate oricând cu tine de mână,

că noi suntem ce alții nu pot fi vreodată,

dar am sfârșit lăsând parcarea goală de încă o poveste.

Aproape că am uitat cât de mult te-am iubit și ce gust aveau

fluturii tăi din stomac.