„dacă vei spune ceva greșit?”

semnat: depresia

depresia mă răpește de sub privirile lor,

o simt cum mă apucă de guler și aruncă

în cea mai întunecată încăpere din mintea mea bolnavă.

deși rămân absentă într-un zâmbet vag, blocată în conversații ce mă depășesc,

o simt prezentă în mine, o aud râzând de gesturile

mâinilor mele idioate ce tremură de frig & spaimă.

„dacă vei spune ceva greșit? de ce ți-e gura încleștată?”

gânduri ce mă frâng. mă inhib.

realizez tot ce gândesc abia când încep să notez.

rânduri neesențiale. astea nu mai sunt metafore,

acesta-i haosul pe care îl respir, aceasta este viața pe care o trăiesc.

iar poemul ăsta pare a fi un strigăt de ajutor.

mama nu va ajunge vreodată la el.

și deși ei încă mă privesc, nu vede nimeni ce se întâmplă.