Despre capacitatea de a privi prin zid
într-o lume rece, a zidurilor înalte și a lanțurilor de fier, râvnim în tăcere după emoție și artă.
parcurgem zilnic, obosiți, același traseu
fără destinație finală,
ne lăsăm absorbiți de imaginațiile altora
și nu știm exact cantitatea de firimituri
pe care trebuie să o aruncăm în urma noastră
pentru a fi găsiți și salvați.
•
poate că nu au fost suficiente vieți sacrificate în trecut, pentru ca tu și eu să râdem astăzi
cu gura până la urechi, într-un scenariu real, prost regizat.
poate că s-au înecat cu lacrimile și sângele bunicilor tăi, și s-au amuzat teribil
de ideea lașă a unui alt război pe front. poate că acum privesc, într-al lor moment de plictis înduioșător, prin geamul crăpat al bucătăriei mici,
la vecina ta, maria, cum își plânge în pumni venirea pe lume a primul său băiat, orfan de un tată ce nu l-a dorit.
sub ce pretext vei merge tu să o feliciți,
pe când ție ți-au murit copiii, obezi și sătui de bomboane roz cu gust de amar?
•
au aruncat înspre tine cu semeni de-ai tăi, cu mâini și picioare și cu mințile frânte, și-au pariat fiecare pe unul dintre voi, care îl va străpunge pe celălalt,
primul.
•
dar pariul lor a eșuat lamentabil la întâiul sfârșit de lună, pe când sufletul de om, apăsat de griji, tristeți și nevoi, a cedat
și a îndreptat sabia către sine…
[…]
într-o lume rece, a zidurilor înalte și a lanțurilor de fier, râvnim în tăcere după emoție și artă.
octombrie 16, 2021