Odă unei vârste
Nu sunt pregătită să nu mai am 22,
o vârstă pe care nu am înțeles-o la început,
toți în jurul meu urlau că sunt adult și trebuie să îmi asum
ce fac, ce nu fac, ce spun, ce gândesc și de ce tac.
Mi-au spus că nu știu prea multe și m-au acuzat de iresponsabilitate,
de freamăt de vise purtat pe sub gene,
prea tânără să înțeleg lumea lor,
prea mică să simt atât de multe.
•
Nu sunt pregătită să nu mai am 22 de vise,
curajul să nu aplec capul la orice strigare,
să am răbdare,
să las omul să fie soare pe propriul drum.
Nu m-au încurajat prea mulți să îmi găsesc calea.
Uneori am pășit prin întuneric,
nu era nimeni să mă țină de mână.
Acești 22 m-au maturizat.
•
Lovituri imprevizibile, răni nevindecate,
durerea imprimată sub forma unei hărți.
Se numesc experiențe de viață.
Prezența unora rămâne temporară,
cum și patru anotimpuri ne despart de o versiune
proprie, necunoscută,
indescifrabilă dacă nu plângem lacrimile
ce le avem de plâns pentru o viață,
dacă nu îndoliăm trecutul la momentul potrivit.
•
Nu sunt pregătită să nu mai am 22,
nu cât pot să cuprind încă cerul,
să strâng toți îngerii în cor,
să ne împletim temerile în amestec de satin,
să bem rouă și să ciocnim sfârșitul.