agonie interiorizată

nu am reușit să te simt cu adevărat

dar voiam să apari în visul meu;

noaptea îmi arată doar un

domn cu pălărie neagră

care încearcă să mă ucidă –

îmi amenință mediastinul mijlociu

cu o armă creată din teamă de moarte

și de despărțire;

cele mai multe vieți au fost

prizoniere acestei arme.

•

întotdeauna am avut ambiția

de a rezista chinurilor fizice –

arma e putredă, iar corpul

rămâne o cușcă;

bestia reală strigă din interior,

căci e rănită și se revoltă,

dar nu atacă pe nimeni,

se sfâșie pe sine;

carnea e albă și se prelinge,

se lipește de podea cu sânge îngroșat

și regrete reduse la tăcere.

•

îmi mușc gândurile, căci

chemarea e inutilă –

tu nu mai vii,

eu nu mă mai întorc;

o să trăiască doar povestea unor ochi

care te vor vedea pentru totdeauna,

dar care nu te-au simțit niciodată.