O LUME PIERDUTĂ

Deschid ochii încet, cu clipiri lente. Îmi simt corpul amorțit și parcă fiecare părticică mă doare. Respirația îmi este foarte grea, iar pe frunte simt broboane de sudoare. Deși am privirea încețoșată, reușesc să deslușesc mici frânturi din locul în care mă aflu. Încerc să mă ridic și mă sprijin în coate, dorind să nu mai simt pământul rece sub mine. Cu greu și după câteva încercări, mă ridic în picioare, însă o durere puternică, fix în creștetul capului mă dezechilibrează și aproape cad la loc, pe pământ. Până la urmă aleg să mă așez iarăși pe jos, dar mă sprijin de trunchiul gros al copacului, lângă care aparent zăceam. Îmi liniștesc puțin respirațiile care deveniseră alerte în toată nebunia mea de a stă normal în picioare și deschid iar ochii, pe care îi țineam închiși, în speranța că durerea de cap se va diminua. Acum când într-o anumită măsură m-am liniștit, analizez puțin împrejurimile. Mă aflam într-un loc întunecat, destul de rece. Pământul era tare și niciun pic de verdeață nu se vedea. Totul era parcă mort. Era pustiu, iar atmosfera sufocantă. Nu știu de ce, dar mă neliniștea și îmi provoca o dorința cruntă de a plânge. Mă simțeam singură, însă mă întrebăm dacă sunt doar eu acolo. Însă cea mai bună întrebare era, cum de ajunsesem acolo? Încercam să ascult, să văd dacă mai aud ceva sau pe cineva, însă liniște, chiar mormântală. Îmi masez cu mâna tâmplele, cu disperarea de a domoli cumva durerea aceea groaznică de cap. Încerc să îmi amintesc cum am ajuns acolo, dar nu pot. Parcă toate amintirile și memoria mea s-au risipit. Cu ultima fărâmă de putere și energie pe care o mai am în corp, mă apuc de una din rădăcinile copacului și mă ridic în picioare.

Pașii mei sunt grei, dar reușesc să pășesc încet. Nu observasem până atunci, dar în apropiere de locul unde căzusesm, era o potecă, bătătorită de vreme și ceea ce păreau a fi urme de pași. În lipsa altei idei, decid să merg pe urma acelor pași, la fel de grei ca ai mei. De-alungul potecii, sunt ieșite parcă din pământ, pancarte cu diverse mesaje. Citesc una și încep să plâng. Îmi era atât de familiară. Fiecare text pe care îl citeam, îmi îngreuna și mai mult sufletul. Erau povești ale altor oameni, care mai fuseseră acolo înaintea mea și care mergeau pe acel drum uitat de lume, în acel univers atât de trist și plin de amărăciune. Cu cât citeam mai mult acele texte, cu atât parcă îmi trezea propria realitate tristă, iar amintirile veneau buluc peste mine. La un moment dat, m-am prăbușit în praful de pe potecă și am început să plâng cu amar. Atunci mi-am văzut corpul, brăzdat cu răni și cicatrici, cu vânătăi, dar atât de real. Atunci am conștientizat cu adevărat, cum sunt și ceea ce sunt. Eram o epavă, un om rănit și căzut în propriile gânduri și durere. Cu cât conștientizam mai real cum sunt și de ce mă aflu în starea aceea, cu atât mai mult conștientizam unde mă aflu. Mă rătăcisem de pe drumul meu. Și am ajuns în acel loc trist și părăsit de lume, doar din cauza mea. Îmi priveam mâinile pline de tăieturi, iar o picătură de sânge a căzut pe marginea bluzei mele. Îmi sângera inima. Am apăsat cu putere, dar și cu frică pe ea și am încercat să o protejez. M-am ridicat cu greu, durerea corpului meu fiind deja destul de greu de suportat, însă voiam să continui. Mesajele tot apăreau pe marginea drumului, însă îmi era greu să le mai citesc. Totuși, cu cât mergeam mai mult, cu atât parcă durerea se diminua, iar poveștile pe care le citeam deveneau mai ușor de acceptat și mai frumoase. La un moment dat, poteca se termină și dă într-un luminiș. Era atât de frumos, de verde, iar razele soarelui atingeau cald firele de iarbă. Uitându-mă mai bine în jur, am văzut foarte multe persoane zâmbitoare, calme cu o față atât de senină. Parcă nu existau griji în acel loc. Totuși, în mijlocul luminișului mai exista o pancartă pe care scria:

”Ai avut un drum lung de parcurs, un drum greu și ostenitor. A fost dureros, suferința a fost aporape insuportabilă, iar amintirile și mai dificil de privit. Însă, ai ajuns aici și te-ai vindecat. Te-ai regăsit pe tine sau o parte din tine, și acum zâmbești. Vezi toți acești oameni? Toți sunt ca tine, cu diverse povești, cu diverse greutăți, asemenea celor pe care le-ai citit pe drumul spre acest loc. Însă, au ajuns aici. Deci, ești o învingătoare! La final de drum, ce îți mai rămâne de făcut este un singur lucru: Fii fericită și trăiește frumos, pentru tine!”

Plângeam, însă de fericire. Atunci conștientizasem de fapt ce a însemnat tot acel drum. Era un drum spre a mă vindeca și a mă regăsi pe mine. Un drum spre propria mea fericire. A fost dificil, însă rezultatele erau pe măsură. Mi-am șters lacrimile și m-am așezat lângă toți ceilalți, pregătită pentru orice urma să se întâmple cu mine.

Am respirat brusc și am deschis ochii, ridicându-mă în capul oaselor. Am privit în jur și eram în camera mea. Fusese doar un vis, însă știam acum ce aveam de făcut. M-am ridicat din pat, m-am pregătit pentru acea zi și m-am îndreptat spre ușa. Am pornit să îmi caut fericirea!