Frământarea zilnică

Stătea sprijinită întru-un cot și privea pierdută prin cameră. Încerca să se trezească și parcă ochii i se închideau. Mâna îi amorțise, așadar s-a pus înapoi pe spate. A închis ochii, dar parcă amețea. Pufăi în disperare. A început să țipe în pernă și să dea cu pumnii în plapumă. Azi nu avea chef, asta era clar. Cu un oftat puternic și cu nervii întinși la maxim încă de la prima oră a dimineții, s-a ridicat brusc, a trântit picioarele de parchetul rece și s-a îndreptat cu pași apăsați până la baie. Se privi în oglindă și strâmbă din nas. Avea cearcăne, iar ochii îi păreau mai obosiți ca niciodată, deși dormise destul de mult. Își privi fața mai atent. Nu credea că avea ceva special, niciodată nu crezuse, mai ales în dimineața aceea, în care oricum nu i se părea nimic special la lume. Tenul ei o luase din nou razna și nu îi plăcea să se privească în oglindă. Părul îi stătea în toate părțile, deși doar cu o seara înainte îl spălase. Cu cât se privea mai atent, parcă cu atât mai mult se enerva mai tare. Pufăi din nou și ieși dramatic din baie.

A luat telefonul și s-a uitat la ceas. 13:45. Iar pierduse timpul toată dimineața. În mai puțin de 20 de minute trebuia să înceapă să se pregătească pentru muncă. Iar nu avea chef. Mesajele diferitelor conversații lăsate în bară, încă așteptau să fie citite. Avea numeroase lucruri de rezolvat, de pregătit, dar ea stătea pe marginea patului și se uita la covor. De ce nu își găsea puterea de fi plină de energie încă de dimineață, ca alții? De ce nu reușea să se țină niciodată de un program? Îi făcea parcă plăcere să procrastineze la maxim. Lăsa totul pe ultima sută de metri și parcă nu reușea niciodată nimic. S-a uitat din nou la ceas. 14:17. Deja trebuia să fie gata și să iasă pe ușă. A pierdut aproape 20 de minute, gândindu-se la toate și nimic, uitându-se la un covor. Deprimantă situație. S-a grăbit să se îmbrace, s-a spălat pe față, și-a prins părul neglijent în vârful capului, și-a luat ghiozdanul aruncat cu o seară înainte într-un colț al camerei, și a mers spre ușă. Totuși, a mai aruncat o privire fugitivă în oglinda de pe hol. S-a strâmbat din nou. Spera că poate starea și aspectul ei fizic de mai devreme se schimbase miraculos, dar totul era exact la fel. Amuzant, nu? În drumul spre stație, cu muzica la maxim în căști, încerca să își liniștească sutele de gânduri ce apăreau în rafale, aproape doborând-o, secând-o de puțina energie pe care o mai avea. A încercat cât a putut să evite contactul vizual cu orice persoană care intra în autobuz și se concentra doar pe versurile melodiilor și pe clădirile ce parcă zburau în spatele autobuzului. Când a coborât, vântul rece de iarnă târzie făcea imposibilă deplasarea ei cu ochii deschiși. A început să fugă repede spre ușă.

A ajuns sus, și-a lăsat lucrurile și a luat o comandă. Cu asta, ziua ei începuse oficial, iar gândurile și problemele ei, au rămas la intrarea cafenelei. Nu mai avea timp de ele. Urma să își învingă demonii mai târziu.