CTRL+ALT+DELETE

Intru în casă, obosită. După o săptămână plină, tot ce îmi doresc este să mă odihnesc puțin. Merg direct în cameră și tot ce vreau e să mă așez în pat și să dorm. Reușesc cu ultimele puteri să mă îmbrac cu ceva comod și mă bag în pat, sub pătură. Îmi pun căștile și închid puțin ochii. În căști rulează un podcast foarte fain și încet simt cum mușchii mi se detensionează, cum parcă mă calmez și încep să mă relaxez ușor. Deodată, deschid ochii și privesc puțin în cameră, parcă trezindu-mă dintr-o stare de somnolență, iar privirea îmi cade pe masa din fața patului. Acolo erau aruncate niște foi și pixurile mele, pe care le trântisem în grabă de dimineață. Atunci am conșientizat mai bine, de cât de mult timp nu am mai scris. Mi-am dorit să o fac, însă a fost o perioadă lungă în care mă uităm la o foaie goală încercând să îmi pun ordine în gânduri și pur și simplu să le aștern acolo. Atât era de mare disperarea să fac liniște în inima mea! A trecut o perioadă mult prea lungă în care am sperat că dacă privesc la acea foaie îmi voi da seama ce vreau să spun cu adevărat. Mi-am dorit să scriu ceea ce simt, fiindcă de exprimat în cuvinte, îmi e atât de dificil. Foaia e tot goală, însă încerc să o umplu cu gândurile mele, exact așa cum sunt, încurcate ca un amalgam de sentimente, de obsesii, de dorințe sincere, dar ignorate. Am vrut să cred că dacă renunț la a scrie ceea ce simt cu adevărat, la a scrie orice, o să dispară toată această presiune care se simte ca un bolovan pe pieptul meu. Am vrut să cred că dacă ignor ceea ce simt, totul va trece, se va disipa în infinit, iar ce va rămâne vor fi doar amintirile frumoase și eu, cu dorințele mele înalte unde voi păși spre viitor cu fruntea sus, însă cărând cu mine acest bagaj mult prea greu, care mă obosește foarte tare. De fapt, credeam că dacă privesc acea foaie, cumva voi reuși să îmi scriu singură ceea ce vreau să trăiesc, ceea ce îmi doresc și să șterg cu guma ceea ce vreau să uit.

Într-o fracțiune de secundă, scot căștile, mă ridic din pat, iau pixul și foile ce zăceau pe masă, și încep să scriu. O pagină, două. Însă, deodată mă opresc. Recitesc ceea ce am scris și mă strâmb. Nu îmi place. Dau cele două foi la o parte și iau alta nouă. Încep iar să scriu. Însă scriu mai frumos, mai așezat, îmi iau și timp de gândire. Când am terminat de scris și ultimul cuvânt pe foaie, mă las pe spate, pe canapea și citesc capodopera mea. Zâmbesc. Sunt mulțumită de munca depusă. Însă, cu coada ochiului, văd cele două foi aruncate, mâzgălite și dezordonate. Le iau și le compar cu ultimele. Realitate versus vis. Asta țineam în mână. Tăieturile, ștersăturile, cuvintele scrise anapoda și greșit, unele rânduri strâmbe, colțurile îndoite ale foii și mesajul textului, arătau cum sunt eu de fapt. Sunt extrem de ocupată, mă grăbesc, nu am timp să analizez unele lucuri, să mă gândesc la mine. Fac anumite greșeli uneori, încerc să le repar, cu riscul de a pierde totul. Încerc să găsesc un sens vieții mele, să descopăr ceea ce vreau, însă ajung de multe ori să o iau pe un drum greșit. Mă mai întorc din drum, mă mai opresc, dar cumva continui. Și în ciuda a tot ceea ce se întâmplă, sunt mândră de mine că am putut continua.

Privesc din nou foile din mână și zâmbesc cu mândrie la cele două texte aflate în contrast. Două tipuri de texte, două moduri total diferite de abordare, dar sunt creațiile mele, ambele! Mi-a fost dor să scriu și mi-a fost dor să fiu mândră de ceea ce scriu. E timpul să continui să îmi urmez visul!